2026. Golaniada USRistă. România pensiei amputate: de ce milioane de oameni vor munci mai mult pentru mai puțin, în timp ce statul încă se luptă cu privilegiile care golesc bugetul.
INTRODUCERE.
România pensiei amputate: când cetățeanului i se cere sacrificiul, iar statul pretinde că nu există alternativă.
Românului i se pregătește, încă o dată, aceeași lecție rece pe care politica o predă de fiecare dată când nota de plată a propriilor greșeli devine prea mare pentru a mai fi ascunsă sub preș: „nu sunt bani”. Nu sunt bani pentru pensii decente. Nu sunt bani pentru sustenabilitate.
Nu sunt bani pentru ca omul care a muncit patru decenii să nu privească bătrânețea ca pe o coborâre lentă spre nesiguranță. În schimb, ani întregi au existat bani pentru experimente administrative, pentru aparate publice umflate, pentru cheltuieli contestate public, pentru alocări bugetare criticate de opoziție și de presă drept instrumente de fidelizare politică sau recompensare electorală.
Acum, după ani de promisiuni generoase și optimism bugetar livrat electoral, realitatea lovește brutal: studii și analize internaționale indică o posibilă creștere a vârstei de pensionare și o diminuare a puterii reale a pensiilor viitoare. România, aflată în proces de aderare la OCDE, nu pare ferită de această tendință. Dar întrebarea pe care milioane de oameni au dreptul să o pună este simplă și incomodă: de ce factura ajunge aproape întotdeauna la cetățeanul obișnuit?
Pentru că aceeași clasă politică ce invocă astăzi prudența fiscală a administrat ani întregi un sistem despre care economiști, instituții europene și chiar rapoarte oficiale au avertizat că acumulează tensiuni serioase: emigrație masivă, tot mai puțini contributori, promisiuni sociale greu de susținut și reforme împinse mereu spre „mai târziu”. Iar când acel „mai târziu” sosește, discursul devine aproape ritualic: populația trebuie să strângă cureaua.
Mai există însă o rană care alimentează furia publică: percepția unei duble măsuri. În timp ce milioane de oameni aud despre muncă mai lungă și pensii mai mici, scandalul pensiilor speciale continuă să explodeze în spațiul public, iar dezbaterea despre privilegii, echitate și responsabilitate fiscală reaprinde o întrebare care arde: cine plătește cu adevărat prețul deciziilor politice?
Iar pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, trebuie să privim direct spre mecanismul care a împins România în această zonă periculoasă: felul în care politica a administrat, ani la rând, banii, promisiunile și viitorul sistemului de pensii.
CAPITOLUL I.
„Gaura din sistem: cum au împins deciziile politice România spre zidul pensiilor”.
Există un reflex aproape mecanic al clasei politice românești: când apare o problemă structurală uriașă, vina trebuie mutată rapid în abstract. „Demografia e de vină.” „Contextul global e de vină.” „OCDE spune.” „Europa cere.”
Numai că, în cazul pensiilor, adevărul este mai incomod și mai greu de înghițit: România nu a ajuns în această situație într-o noapte și nici dintr-un accident cosmic. Criza nu a căzut din cer. Ea este produsul lent, metodic și extrem de costisitor al unor ani de amânări, improvizații și promisiuni electorale care au cumpărat voturi pe termen scurt, lăsând însă nota de plată generațiilor următoare.
În timp ce state europene au început reformele sistemelor de pensii cu două sau chiar trei decenii în urmă, România a preferat sportul național al amânării. Guverne succesive PSD–PNL au împins problemele înainte, ca și cum matematica bugetară ar putea fi păcălită prin optimism politic și sloganuri electorale.
În mandatele succesive ale fostului premier Nicolae Ciucă și ale fostului premier Marcel Ciolacu, discursul public a oscilat constant între promisiuni de stabilitate și avertismente privind lipsa banilor.
Întrebarea legitimă rămâne: cum poate un stat să promită permanent majorări și protecție socială, dar să ajungă periodic în punctul în care explică populației că sistemul nu mai poate susține aceleași angajamente?
Datele oficiale arată o realitate greu de cosmetizat: sistemul public de pensii depinde masiv de transferuri de la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, contribuțiile curente nu acoperă integral cheltuielile. Diferența trebuie completată din alte venituri publice — adică bani care altfel ar putea merge spre investiții, sănătate, infrastructură sau educație. Problema nu este nouă.
Ea a fost semnalată ani la rând de economiști, instituții europene și organisme internaționale. Diferența este că, mult timp, avertismentele au fost împinse într-un colț convenabil al discursului public, pentru că nimeni nu câștigă alegeri spunând adevăruri neplăcute.
Apoi există matematica simplă pe care propaganda electorală nu o poate negocia. România se apropie de un raport tot mai tensionat între numărul de angajați și numărul pensionarilor. Cu alte cuvinte, tot mai puțini oameni activi economic susțin financiar tot mai mulți beneficiari ai sistemului. Iar peste această ecuație deja fragilă s-a așezat una dintre cele mai costisitoare hemoragii sociale din ultimele decenii: emigrația masivă.
Milioane de români aflați în plină vârstă productivă au plecat să muncească în Italia, Germania, Spania sau Marea Britanie. Nu doar că România a pierdut forță de muncă, dar a pierdut și contribuabili. Statul român a investit în educarea unor generații care, în mare parte, au început să contribuie fiscal în alte economii europene. Iar când baza de contributori scade, presiunea asupra sistemului de pensii crește inevitabil.
În paralel, populația îmbătrânește. Speranța de viață crește gradual, iar generațiile numeroase intră în zona pensionării. Nu este o tragedie în sine — este o transformare demografică previzibilă, despre care se știa de ani întregi. Problema este că politica românească a tratat-o ca pe o urgență amânabilă, nu ca pe o reformă inevitabilă.
În locul unei strategii coerente, România a primit, aproape ciclic, promisiuni electorale fără acoperire suficient explicată public, majorări anunțate festiv și reforme împinse spre următorul guvern.
Astăzi, premierul Ilie Bolojan vorbește despre reformă, sustenabilitate și necesitatea unor corecții.
Însă cetățeanul are dreptul să întrebe de ce reformele profunde apar aproape întotdeauna în momentele în care presiunea financiară devine imposibil de ignorat. Pentru că exact aici se află miezul problemei: criza pensiilor nu este un accident, ci rezultatul anilor în care politica a preferat calmul electoral în locul adevărurilor dificile.
Și dacă sistemul începe să scârțâie din toate încheieturile, întrebarea care vine inevitabil — și exploziv — este aceasta: cine va plăti primul factura? Cetățeanul obișnuit sau privilegiile pe care statul le-a tolerat ani întregi?
CAPITOLUL II.
„Munciți încă doi ani, primiți cu un sfert mai puțin: noua normalitate europeană care lovește România mai tare”.
Există un adevăr pe care politicienii îl rostesc în șoaptă sau îl îmbracă în formule tehnice suficient de complicate încât omul obișnuit să renunțe să mai întrebe: modelul de pensii pe care Europa l-a cunoscut zeci de ani se schimbă radical. Nu doar în România.
Raportul OCDE vorbește despre o realitate incomodă pentru generațiile care intră astăzi pe piața muncii: pensionare mai târzie și venituri de retragere proporțional mai mici față de salariul avut în activitate. Tradus brutal în limbajul vieții reale: muncești mai mult și primești relativ mai puțin.
OCDE estimează că, în multe state dezvoltate, rata de înlocuire — adică procentul din salariu care se transformă în pensie — este în scădere. Pentru generațiile care intră acum în câmpul muncii, pensia viitoare poate ajunge semnificativ mai mică raportat la venitul din timpul activității.
În multe cazuri, reducerea estimată depășește 20%. Cu alte cuvinte, omul care astăzi contribuie cu ideea unei bătrâneți relativ stabile riscă să descopere peste decenii că promisiunea s-a subțiat între timp.
Însă diferența majoră dintre multe state occidentale și România nu este existența reformei, ci momentul în care reforma a fost începută. În Vest, numeroase guverne au ales să înghită costuri politice uriașe acum 10, 20 sau chiar 30 de ani. În România, aproape fiecare guvern a preferat să mute cartoful fierbinte către următorul executiv.
În Slovenia, reformele au venit din timp și au fost explicate public. Guverne succesive, inclusiv cele conduse de fostul premier Robert Golob, au continuat ajustări care au mărit gradual vârsta de pensionare și au schimbat modul de calcul al pensiei, extinzând perioada salarială luată în calcul de la cei mai buni ani către perioade mai lungi. Mesajul a fost dur, dar transparent: sistemul trebuie făcut sustenabil înainte de a ajunge în criză.
În Cehia, reforma a fost asumată politic de guverne precum cel condus de premierul Petr Fiala.
Vârsta de pensionare crește gradual spre 67 de ani, tocmai pentru a absorbi presiunea unei populații care îmbătrânește și a unui număr mai mic de contributori. A fost o decizie criticată, contestată și nepopulară — dar luată înainte ca sistemul să intre în tensiune maximă.
Irlanda a mers pe alt drum. În timpul mandatelor unor lideri precum fostul taoiseach Leo Varadkar, accentul a fost pus inclusiv pe creșterea contribuțiilor obligatorii pentru consolidarea finanțării sistemului.
În Japonia — una dintre cele mai îmbătrânite societăți din lume — guverne succesive, inclusiv cele conduse de fostul premier Fumio Kishida, au crescut plafonul contribuțiilor și au acceptat public faptul că longevitatea are costuri bugetare serioase.
În Coreea de Sud, executivul președintelui Yoon Suk Yeol s-a confruntat cu presiuni uriașe privind sustenabilitatea sistemului de pensii și nevoia de ajustări structurale.
În toate aceste state există nemulțumiri. Există proteste. Există cost electoral. Dar există și un lucru pe care România l-a practicat rar: planificarea înainte de marginea prăpastiei.
La București, reformele vin aproape întotdeauna când presiunea externă devine prea mare: jaloane din PNRR, avertismente europene, deficite crescute sau tensiuni bugetare. În mandatele lui Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu, discursul despre sustenabilitate a coexistat paradoxal cu promisiuni sociale ample și cu amânări repetate ale unor reforme nepopulare.
Astăzi, premierul Ilie Bolojan vorbește despre corecții și responsabilitate fiscală. Numai că reforma făcută sub presiune seamănă adesea cu medicina administrată în regim de urgență: doare mai tare și este suportată mai greu de societate.
Și exact aici apare întrebarea care aprinde spațiul public: dacă milioane de oameni sunt pregătiți pentru mesajul „munciți mai mult și primiți mai puțin”, toți fac aceleași sacrificii? Sau există categorii pentru care regulile au funcționat, ani la rând, diferit?
CAPITOLUL III.
„Pensiile speciale: simbolul unei rupturi sociale care alimentează furia publică”.
Există momente în care un stat nu pierde doar bani. Pierde ceva mult mai grav: sentimentul de echitate. Iar în România, puține subiecte produc mai multă furie publică decât pensiile speciale.
Nu pentru că ele ar explica singure toate dezechilibrele sistemului — asta ar fi o minciună convenabilă, servită adesea electoral — ci pentru că au devenit imaginea aproape perfectă a unei Românii cu două viteze: una în care cetățeanului obișnuit i se cere permanent răbdare, sacrificiu și „înțelegere”, și alta în care regulile au părut, ani întregi, negociabile sau diferite.
În timp ce milioane de români aud că trebuie să muncească mai mult, că vârsta de pensionare crește și că pensiile viitoare vor fi mai mici raportat la salariul avut în activitate, dezbaterea despre pensiile speciale ale magistraților continuă să explodeze periodic în spațiul public.
Presa a relatat ani la rând despre pensionări timpurii, despre cuantumuri ridicate și despre mecanisme legislative care au făcut posibil ca anumite pensii să depășească nivelul ultimelor venituri nete încasate în activitate. Date oficiale arată că partea contributivă a unor pensii din magistratură este completată semnificativ de la bugetul de stat.
Și aici apare marea fisură morală care inflamează societatea: cum îi explici unui muncitor, unui șofer, unei asistente medicale, unui mic antreprenor sau unui angajat din retail că trebuie să accepte încă doi ani de muncă și un viitor mai nesigur, în timp ce, în spațiul public, apar dezbateri despre pensionări la 48–50 de ani și pensii de zeci de mii de lei în anumite categorii profesionale? Chiar dacă explicațiile juridice există, chiar dacă independența Justiției trebuie protejată, problema percepției publice devine devastatoare.
Președintele Nicușor Dan a declarat recent că problema nu ține doar de costurile pensiilor speciale, ci și de efectele pe care discuțiile despre reducerea acestora le-au avut asupra sistemului judiciar, susținând că ani de incertitudine au dus la pensionări anticipate și la scăderea capacității instituționale în anumite instanțe. Numai că exact această poziționare a alimentat critici puternice.
Pentru o parte a opiniei publice și a comentatorilor politici, discursul lui Nicușor Dan pare prudent într-un moment în care societatea cere măsuri ferme privind echitatea sistemului. În spațiul public au existat voci care au acuzat că între puterea politică și sistemul judiciar s-a instalat, în ultimii ani, o relație de evitare reciprocă a conflictului frontal.
Mai ales după episoadele tensionate privind decizii instituționale cu impact major asupra scenei politice, inclusiv cele care au generat dispute intense privind procesul electoral și funcționarea instituțiilor democratice, criticii susțin că orice tentativă de reformă pare să înainteze cu frâna trasă.
În cazul președintelui Nicușor Dan, problema nu mai este doar una de poziționare politică, ci de percepție publică acumulată în timp. Pe de o parte, mesajul oficial este limpede: sistemul pensiilor speciale trebuie reformat, iar principiul contributivității trebuie întărit.
Pe de altă parte, ritmul real al schimbării și modul în care sunt gestionate tensiunile din jurul sistemului judiciar transmit un mesaj mult mai nuanțat, uneori interpretat ca ezitare, alteori ca prudență excesivă într-un domeniu în care societatea cere decizii rapide și clare.
Această discrepanță a alimentat în spațiul public ideea unei forme de „echilibru permanent” între reformă și menținerea stabilității instituționale. Pentru susținători, este dovada unui președinte care înțelege fragilitatea sistemului și evită intervențiile brutale.
Pentru realiști, însă, exact această prudență devine problemă: reformele anunțate rămân în zona declarațiilor ferme, dar implementarea avansează lent, fragmentat, cu ajustări succesive care diluează impactul inițial.
În acest context, apare și o altă percepție, mult mai sensibilă politic: ideea că relația dintre clasa politică și sistemul judiciar este una de interdependență instituțională, în care niciuna dintre părți nu împinge conflictul până la capăt.
Nu este vorba de acuzații directe, ci de o observație recurentă în discursul public: reformele în domenii sensibile par să avanseze doar până la punctul în care nu afectează echilibrele de putere deja consolidate.
Rezultatul este un paradox vizibil pentru publicul larg. Statul vorbește simultan despre necesitatea reformei și despre limitele ei. Despre echitate, dar și despre constrângeri. Despre schimbare, dar și despre stabilitate. Iar în acest spațiu gri, în care decizia finală este mereu împinsă puțin mai departe, percepția de „dualism politic” se fixează: discurs ferm în față, execuție prudentă în spate.
Pentru o societate care aude constant că trebuie să muncească mai mult și să accepte mai puțin, această nuanță nu mai este o subtilitate instituțională. Devine un semnal de neîncredere.
Premierul Ilie Bolojan vorbește acum despre normalizarea vârstei de pensionare spre 65 de ani și despre o reformă mai apropiată de regulile aplicate majorității populației. Însă întrebarea rămâne inevitabilă: de ce această grabă apare abia acum? Unde au fost reformatorii când problema era semnalată de ani întregi? De ce guverne succesive conduse de Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu au oscilat între promisiuni, amânări și formule legislative contestate public sau juridic?
Mai mult, parlamentari precum Oana Țoiu și Alin Stoica au susținut că anumite variante legislative promovate riscă să fie declarate neconstituționale, ceea ce ridică o suspiciune politică extrem de toxică: asistăm la o reformă reală sau la încă un episod de teatru legislativ, suficient cât să liniștească temporar opinia publică și partenerii europeni?
Dar dincolo de furie, sloganuri și războaie politice, există un adevăr rece pe care nimeni nu pare grăbit să îl spună complet: chiar dacă mâine pensiile speciale ar fi complet remodelate, problema de fond a sistemului public nu ar dispărea ca prin magie.
Și exact aici începe partea pe care politica o evită cu grijă: nici fără speciale, România nu scapă automat de criza pensiilor.
Continuăm cu Capitolul IV – „Marele adevăr pe care politica îl evită: nici fără speciale, România nu scapă de criza pensiilor”, sau modificăm ceva?
CAPITOLUL IV.
„Marele adevăr pe care politica îl evită: nici fără speciale, România nu scapă de criza pensiilor”.
După ani de dezbateri tensionate, după proiecte de lege rescrise, contestate și reluate, după discursuri despre echitate și sustenabilitate, România riscă să rămână blocată într-o iluzie confortabilă: aceea că problema pensiilor se reduce la un singur capitol — pensiile speciale. În realitate, acest subiect, oricât de exploziv politic ar fi, este doar partea vizibilă a unei structuri mult mai adânci, mult mai rigide și mult mai greu de corectat.
Adevărul incomod este acesta: chiar și într-un scenariu ipotetic în care pensiile speciale ar fi eliminate complet sau reduse drastic, sistemul public de pensii tot ar rămâne sub presiune. Pentru că dezechilibrul nu s-a construit într-un singur punct, ci în mai multe straturi suprapuse de-a lungul anilor.
Primul strat este demografic. România are tot mai puțini contribuabili activi și tot mai mulți beneficiari ai sistemului. Migrația masivă a forței de muncă a redus baza de contribuții, iar generațiile tinere nu mai pot compensa numeric generațiile care ies la pensie. Acesta nu este un efect politic imediat, ci unul structural, acumulat în timp.
Al doilea strat este economic. Salariile medii și productivitatea nu au crescut suficient de rapid pentru a susține un sistem de pensii generos pe termen lung. Iar când contribuțiile sunt raportate la o economie cu dezechilibre și polarizare, presiunea pe bugetul de stat crește inevitabil.
Al treilea strat este politic — și aici se leagă direct de mecanismul mai larg al deciziilor amânate. Guverne succesive, inclusiv cele conduse de Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, au navigat între promisiuni sociale și constrângeri bugetare, evitând de multe ori reforme structurale nepopulare. În același timp, actualul discurs reformist promovat de Ilie Bolojan vine într-un moment în care spațiul fiscal este deja tensionat, iar ajustările nu mai pot fi cosmetizate.
În acest context, chiar și discursul despre pensiile speciale capătă o dimensiune diferită. Nu mai este doar o discuție despre privilegii, ci despre o parte a unui sistem mai amplu, în care fiecare categorie bugetară, fiecare decizie de cheltuire și fiecare amânare legislativă a contribuit la acumularea presiunii actuale.
De aici apare și contradicția percepută public, inclusiv în modul în care este interpretată poziționarea președintelui Nicușor Dan: discurs ferm despre reformă, dar într-un sistem în care schimbarea reală este lentă, fragmentată și limitată de echilibre instituționale și politice greu de rupt.
Această tensiune produce un efect de uzură în spațiul public. Cetățeanul aude mesaje aparent contradictorii: pe de o parte, că sistemul trebuie reformat urgent; pe de altă parte, că orice reformă are limite, constrângeri și riscuri. În acest spațiu gri, în care responsabilitatea este dispersată între guverne, instituții și constrângeri externe, apare senzația că nimeni nu controlează complet direcția, dar toți o explică.
Și atunci se ajunge la întrebarea esențială, pe care niciun raport tehnic nu o poate evita la infinit: dacă nu doar pensiile speciale sunt problema, ci întregul mecanism de finanțare, contribuție și decizie politică, atunci cine își asumă corecția reală?
Pentru că în lipsa unui răspuns clar, scenariul devine previzibil: reforma va continua să fie anunțată, ajustată și amânată, în timp ce presiunea va fi transferată constant către același actor final — cetățeanul care contribuie astăzi și va plăti mâine.
CONCLUZII.
„Factura amânată a României: între reforme promise, privilegii contestate și o generație împinsă spre sacrificiu”.
La finalul acestei ecuații complicate, rămâne o realitate care nu mai poate fi ascunsă în limbaj tehnic, în rapoarte sau în discursuri politice calibrate electoral: sistemul de pensii din România nu este în criză dintr-un singur motiv și nu poate fi reparat printr-o singură măsură.
Nu pensiile speciale, nu doar demografia, nu doar migrația, nu doar economia — ci combinația tuturor acestor factori, gestionată ani la rând prin amânare și compromis politic, a produs situația actuală.
Statul român transmite astăzi un mesaj dublu. Pe de o parte, vorbește despre necesitatea reformei, despre sustenabilitate și despre realitățile dure ale unui sistem aflat sub presiune.
Pe de altă parte, aceeași arhitectură politică ce invocă austeritatea a funcționat ani întregi prin decizii bugetare contradictorii, prin promisiuni sociale extinse și prin evitarea unor corecții structurale dificile.
Guverne succesive conduse de Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă au navigat între nevoia de stabilitate și presiunea electorală, lăsând în urmă un sistem în care ajustările au venit mai des sub presiune decât din strategie.
Astăzi, discursul reformist promovat de Ilie Bolojan încearcă să recupereze timpul pierdut, dar vine într-un context în care încrederea publică este deja erodată. Iar această erodare nu ține doar de cifre, ci de percepția unei distribuții inegale a sacrificiului. În timp ce milioane de oameni sunt avertizați că vor munci mai mult și vor primi, probabil, mai puțin raportat la veniturile lor, dezbaterea despre pensiile speciale a devenit simbolul unei rupturi de echitate pe care societatea o resimte acut.
Chiar și poziționările publice ale președintelui Nicușor Dan, interpretate de susținători ca un exercițiu de echilibru instituțional și de protejare a stabilității sistemului judiciar, iar de critici ca o prudență excesivă într-un moment de presiune socială, reflectă aceeași tensiune structurală: reforma este dorită, dar dificil de implementat fără a produce dezechilibre în alte zone ale statului.
În acest context, dezbaterea despre pensii devine mai mult decât o discuție despre vârste de pensionare sau formule de calcul. Devine o discuție despre modul în care statul își împarte resursele, despre priorități politice și despre capacitatea reală de a corecta inechități acumulate în timp.
Iar concluzia esențială este dură, dar inevitabilă: România nu se află doar în fața unei reforme de pensii, ci în fața unei corecții de sistem întârziate ani la rând. Cu cât această corecție este amânată, cu atât va deveni mai dureroasă și mai puțin controlabilă social.
Pentru cetățeanul obișnuit, mesajul rămâne însă cel mai simplu și cel mai greu de acceptat: indiferent de forma finală a reformei, costul nu dispare. Se redistribuie. Și, istoric vorbind, în România, redistribuirea finală a costului a ajuns aproape întotdeauna în același loc — în munca mai lungă, în pensia mai mică sau în ambele.
Și atunci rămâne întrebarea care închide, de fapt, întregul dosar: cine mai are astăzi credibilitatea să spună că această corecție va fi, în sfârșit, ultima amânare?
EPILOG.
„Cine plătește cu adevărat nota de plată”.
În discursul politic din România a apărut de ani buni o formulă care sună bine la microfon și prinde ușor la public: „pensionarii Ceaușeilor”. Este o etichetă folosită ca explicație rapidă pentru problemele sistemului de pensii, ca și cum greutatea bugetului ar veni în principal dintr-un trecut care nu mai există.
Numai că realitatea este mai simplă și, în același timp, mai incomodă decât această poveste.
O mare parte dintre cei care au lucrat înainte de 1989 nu mai sunt astăzi în sistem — fie pentru că nu mai sunt în viață, fie pentru că vorbim de generații care au ieșit natural din statistici. Alții sunt deja în sisteme separate de pensii sau au avut trasee profesionale în zone precum armată, ordine publică sau magistratură, unde regulile sunt diferite de pensia obișnuită.
Există și o altă categorie, despre care se vorbește mai puțin: oamenii care au lucrat o perioadă în România, apoi au plecat în străinătate. Contribuțiile lor sunt împărțite între mai multe sisteme, iar impactul lor asupra bugetului de azi nu mai este același ca în anii ’90 sau 2000.
Cu alte cuvinte, imaginea „pensionarului din trecut” este folosită des în politică, dar nu mai explică singură prezentul.
Problema reală este alta și se vede fără ocolișuri: sunt mai puțini oameni activi care contribuie și mai mulți oameni care ies la pensie. În plus, deciziile politice din ultimii ani au tot amânat ajustările dificile, în timp ce promisiunile au continuat să crească.
De aici apare și senzația pe care o simte tot mai multă lume: că povara se mută mereu în aceeași direcție. Că omul obișnuit este cel care muncește mai mult, plătește mai mult și primește mai puțin raportat la cât a contribuit.
De aceea, adevărata întrebare nu este doar despre „pensionarii de ieri”, ci despre deciziile de azi.
Pentru că, în final, nu trecutul plătește pensiile de mâine.
Ci prezentul.
Iar prezentul îl țin pe umeri exact cei cărora li se spune, din când în când, că „nu sunt bani”.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
