2025. Începutul unui cataclism?
Planeta stă cu sufletul la gură, urmărind ultimul sezon din serialul Apocalipsa în Orientul Mijlociu. O producție de miliarde, cu efecte speciale, cu explozii reale și cu actori care mor pe bune.
Totul pentru ratingul marilor puteri și pentru orgasmul mediatic al presei globaliste. Iar noi, proștii din galerie, suntem forțați de regizorii din umbră să ne alegem o echipă. Să fluturăm un steag. Să urlăm lozinci.
Suntem somați să alegem între nebunii cu turbane care visează la un califat mondial și nebunii cu drone care visează la un contract imobiliar divin. E o falsă dilemă. O invitație la sinucidere asistată.
O capcană pentru mințile slabe. Pentru că asta nu e o luptă între bine și rău, între lumină și întuneric. Este o luptă între două forme de fanatism. O confruntare între doi monștri care se pretind sfinți. Între două tumori maligne care se luptă pentru același organism deja bolnav al planetei.
Un călău eficient!
Favorita Occidentului? Singura democrație din Orientul Mijlociu. Victima eternă a istoriei care, printr-o minune a dialecticii, a devenit un călău extrem de eficient. Israel, desigur.
Această industrie a lacrimilor care generează profituri geopolitice uriașe, uită convenabil să menționeze că statul lor modern nu este o creație a lui Iahve. Ci o lucrare cinică a imperiului Britanic. Israelul nu s-a născut dintr-o promisiune divină, ci dintr-o trădare lumească.
Din perfidia Londrei, care, în timpul primului război mondial, a promis același petic de pământ arid, sterp și plin de pietre, și arabilor și evreilor. Arabilor pentru a se revolta împotriva otomanilor. Sioniștilor pentru a-și asigura sprijinul financiar și politic.
Apoi, ca un Pilat din Pont modern, s-a spălat pe mâini, a fumat din pipele de opiu rămăse de la masacrul asupra chinezilor și a tras niște linii absurde pe o hartă, lăsând în urmă o rană care supurează și azi. Un conflict programat să nu se termine niciodată.
Statul Israel este un proiect colonial care se vrea a fi și el un imperiu neocolonial. O construcție artificială, la fel de naturală în peisajul Orientului Mijlociu ca o platformă petrolieră în mijlocul unui lan de grâu.
Iar această construcție a fost clădită, ca toate imperiile coloniale, pe oasele și pe disperarea populației autohtone. Crearea Israelului a însemnat ciopârțirea și anihilarea programatică a palestinienilor. Un popor autohton a fost deposedat. Alungat. Masacrat.
Cu o eficiență birocratică ce amintește de alte pagini întunecate ale secolului 20. Au fost transformați în refugiați pe propriul lor pământ. Paria într-o lume care le-a ignorat sistematic suferința, pentru că interesele geopolitice ale marilor puteri dictau altceva.
Și tot acest proces de purificare etnică lentă a fost ambalat frumos în celofanul dreptului istoric și al întoarcerii acasă. O întoarcere acasă care a însemnat transformarea casei altcuiva într-un iad. Pe lângă faptul că tot acest pretins drept istoric pleacă din start de la un fals.
Care întoarcere acasă când Abraham era originar din Ur, adică din Irak-ul de astăzi? El cu familia lui au migrat din Mesopotamia spre țara Cannanului în urma unui vis. Nimeni de pe planeta asta nu a citit vechiul testament? Și de unde vine această pretenție de superioritate? Acest drept divin de a călca în picioare alte neamuri?
Tora și Talmudul, aceste manuale de supremație tribală, unde ni se explică doct cum Iahve a ales un singur popor, iar pe restul i-a creat ca pe un soi de animale de povară, buni doar să le servească interesele și să le admire unicitatea.
Ni se vorbește despre poporul ales. Un concept de un rasism teologic orbitor. Dar se omite convenabil că istoria religiilor e plină de popoare alese. Cu mult înaintea evreilor. Istoric vorbind, egiptenii ar avea o pretenție mult mai solidă la acest titlu. Așadar și conceptul de popor ales este preluat de la alții, nu doar pământul. Doar că radicalizat.
Dar partea cea mai savuroasă a acestei escrocherii spirituale este că însăși fundația lor teologică, pe care își clădesc pretenția de unicitate, este un puzzle de idei furate, împrumutate și apoi transformate în idei originare.
Toate conceptele lor grandioase, care au ajuns să domine gândirea occidentală, nu sunt ale lor. Lupta cosmică dintre bine și rău, ideea unui timp linear care se îndreaptă spre triumful final și definitiv al binelui, învierea morților și judecata de apoi, conceptul de ființe divine care înconjoară tronul dumnezeiesc, adică arhangheli și îngeri.
Toate acestea sunt piloni centrali ai Zoroastrismului. Religia vechilor perși. Dușmanii lor de moarte de azi. Evreii, în timpul exilului babilonian, au intrat în contact cu aceste idei, le-au înțeles potențialul, le-au adaptat și le-au vândut lumii ca pe o revelație primită direct de la Iahve pe Muntele Sinai.
E ca și cum Coca-Cola ar pretinde că a inventat apa minerală. Până și cei trei magi care au venit cu daruri la nașterea lui Hristos erau preoți zoroastrieni. Pentru că în sine cuvântul mag este de origine persană și înseamnă preot. Pe lângă faptul că conceptul de profet este tot de origine zoroastriană.
Și ca jaful intelectual să fie complet, au avut nevoie de un ambalaj. Fără rafinament. Fără logică. Și fără universalismul filosofiei grecești, religia lui Abraham ar fi rămas ceea ce a fost la început. O credință tribală. Obscură.
A unui trib de păstori nomazi din deșert, la fel de relevantă pentru restul umanității ca ritualurile de împerechere ale gândacului de bucătărie. Grecii le-au dat conceptele. Logos, suflet, idee, dialectică. Cu care au putut să-și traducă miturile locale într-un limbaj universal și să-și construiască teologia sofisticată care a ajuns să domine occidentul.
Auzi și tu civilizație iudeo-creștină. Când pilonii fondatori sunt preluați de la persani, dialectică este grecească și legile sunt romane. Până și termenul de Cristos, care este un titlu, nu un nume, este grecesc. În afara numelor ebraice prezente azi în Occident, ce este iudeu la aceasta civilizație?
Un stat creat prin cinism imperial. Clădit pe suferința altui popor. Care își justifică acțiunile pe baza unei teologii a supremației. Teologie care este, la rândul ei, un colaj de idei împrumutate, mai poate acest stat să pretindă statutul de victimă absolută și de far moral al umanității? Nu.
Este doar un imperiu ca oricare altul. Doar că unul mai eficient în a-și vinde propria propagandă și în a manipula sentimentul de vinovăție al occidentului.
Auzi și tu, popor sfânt, popor ales. Săracul Eliade, și-a consumat degeaba viața analizând și explorând toate textele sacre ale tuturor religiilor lumii, ca într-un final, românii să nu îi citească monumentala cercetare și să continue să creadă în povești și propagandă ideologică de război cu pretenții de acțiune divină.
Închisoarea teocratică!
Dar, ca orice spectacol de circ reușit, și circul apocaliptic din Orient are nevoie de doi clovni sângeroși. Ca să alimenteze în ochii fanaticilor iluzia de bine versus rău. În funcție de tabără.
Republica Islamică a Iranului este o închisoare teocratică. Un monument al urii de sine și al resentimentului istoric. Cine a creat acest monstru? Cine i-a hrănit furia și i-a pus în mână armele fanatismului? Fix aceiași care au creat și haosul din Israel/Palestina.
Iranul nu a fost întotdeauna această hazna talibană. Persia, cu istoria ei milenară, era pe un drum al ei spre modernitate. Un drum complex și adesea contradictoriu. Dar era al ei. Se îndrepta spre o modernitate care să nu-i anuleze sufletul.
Dar pe acest drum se afla o problemă, un blestem. Petrolul. Acest sânge negru și vâscos al pământului, care a înnebunit Occidentul și l-a transformat într-o fiară lacomă și fără scrupule.
La începutul anilor ´50 Iranul a avut îndrăzneala nefericită de a-și alege un lider democrat. Mohammad Mosaddegh. Un om care a comis păcatul suprem. A vrut ca petrolul iranian să aparțină poporului iranian. Cum să îndrăznești să faci așa ceva?
Pentru imperiile care se considerau stăpânele de drept ale planetei, asta era de neconceput. În 1953, într-una dintre cele mai jegoase operațiuni din istoria modernă, agențiile de informații ale Statelor Unite și Marii Britanii, presupușii apărători ai lumii libere și farurile democrației, au orchestrat o lovitură de stat.
L-au înlăturat pe Mosaddegh și l-au instalat pe tron pe șahul lor. Mohammad Reza Pahlavi. America și Regatul Unit, darurile democrației, sunt părinții fondatori ai monstrului pe care pretind azi că îl combat. Ei sunt cei care au plantat bomba cu ceas a fundamentalismului în inima Persiei.
Și a urmat o epocă de modernizare forțată. O dictatură sângeroasă ambalată în poleială Occidentală. Șahul a construit autostrăzi și hoteluri de lux, în timp ce poliția sa secretă, temuta Savak, instruită de Agenția Centrală de Informații și de Mossad, umplea închisorile cu intelectuali, studenți și oricine îndrăznea să crâcnească.
Era o modernizare de fațadă. O crustă subțire de șampanie și mini-jupe peste un corp social torturat, umilit și plin de furie mocnită. Iranul era un cazan sub presiune. Iar când presiunea a devenit insuportabilă, cazanul a explodat. Revoluția Islamică a lui Khomeini din 1979 nu a fost o alegere liberă a poporului iranian pentru obscurantism.
A fost o convulsie. Febra unui organism otrăvit de zeci de ani de dictatură. De jaf occidental și de umilință națională. Când singurele alternative pe care le ai sunt o tiranie coruptă pro-americană și o tiranie teocratică anti-americană, poporul disperat va alege tot prost.
E ca și cum ai alege între potop și taifun. Khomeini a canalizat toată această ură acumulată. A promis demnitate și răzbunare și a oferit un vinovat clar. Marele șeitan american și micul șeitan israelian. A fost o deturnare a unei revolte populare legitime într-un proiect teocratic totalitar.
Rezultatul? Un alt monstru. Dar mult mai mare și hidos. Simetric cu șeitanii lui declarați. Un regim de mullahi paranoici, cu o viziune despre lume blocată în secolul al VII-lea, care și-au transformat propria țară într-o vastă închisoare.
Un regim care își oprimă cu o brutalitate medievală propriul popor. În special femeile și tinerii, care tânjesc după libertate și reclame la șampon fără burka pe cap. Dar care, în același timp, se prezintă lumii ca un lider al celor oprimați.
O dictatură care folosește anti-sionismul ca pe o perdea de fum pentru a-și masca propria corupție endemică și incompetența catastrofală. Sunt la fel de cinici. La fel de manipulatori și la fel de disprețuitori față de viața umană ca dușmanii lor pe care pretind că îi urăsc.
Unii o fac în numele lui Iahve și al democrației, ceilalți în numele lui Allah și al anti-imperialismului. Dar, în esență, e același joc murdar al puterii. Jucat de niște bătrâni care trimit tinerii la moarte pentru a-și perpetua propriile iluzii de mărire.
Cine are dreptate? Niciunul!
Și când acești doi monștri, născuți din aceeași argilă a cinismului geopolitic și hrăniți cu laptele acru al fanatismului, se ciocnesc în sfârșit, ce se întâmplă? Începe circul milei selective. Lumea bună și civilizată a Occidentului.
Cu ochi de sticlă și cu batista pregătită. Începe să plângă. Dar plânge, ca întotdeauna. Cu un singur ochi. Plânge pentru aliatul strategic. Pentru singura democrație. Pentru victima cu ochii furioși și cu cont în dolari.
Ni se cere, cu o indignare regizată, să ne solidarizăm cu Israelul. Ni se arată imagini cu distrugeri. Cu panică. Și ni se spune să condamnăm agresiunea neprovocată. Neprovocată? Ei chiar au tupeul fantastic să folosească acest cuvânt.
Asta e o glumă care ar face și un clovn de la morgă să râdă. Acest bastion al păcii și al stabilității a bombardat 5 țări din regiune. Și asta doar din 2023. A transformat Siria într-un poligon de tragere personal. A ras cartiere întregi din Liban.
A operat asasinate cu drone în Irak și a dus o campanie de anihilare în Gaza care ar face un general SS să roșească de invidie. A semănat vânt și distrugere în tot Orientul Mijlociu cu o aroganță de imperiu.
Și acum, când vântul s-a întors și a început să bată uraganul înapoi spre ei, trebuie să-i plângem? Cum vine asta? Să-l plâng pe bătăușul cartierului, care a spart dinții tuturor vecinilor, doar pentru că, într-o zi, unul dintre ei, exasperat, a luat o bâtă și i-a dat și el una peste ceafă? Asta e logica voastră morală?
O logică de curvă. Care se aplică doar în funcție de cine plătește mai bine publicitate la televiziunile voastre. Sau câți bani mai primește nu știu ce lider religios creștin cu pretenții de mesianism. Dar circul ipocriziei nu se oprește aici.
Mai mult decât atât, vedem un stat care, simțindu-se încolțit de consecințele propriilor sale acțiuni, caută acum cu o disperare de animal rănit să aprindă întreaga lume. Joacă la cacealma. Forțează mâna istoriei. Provocând. Testând. Împingând limitele, cu un singur scop. Să atragă America și, odată cu ea, întreg Occidentul de sclavi loiali, într-un război total.
E o strategie de piroman. O ruletă rusească jucată cu soarta planetei. O invitație la o apocalipsă din care ei speră să iasă victorioși și cu vecinii transformați în parcare. Și noi, slugile utile, trebuie să aplaudăm și să dăm din cap. Gata să ne trimitem fiii să moară pentru a apăra flancul estic al acestei nebunii.
Și în mijlocul acestui delir, apar preoții și influencerii păcii, pardon, pastorii, care ne îndeamnă să ne rugăm pentru victime. Să aprindem o lumânare virtuală pentru poporul oprimat, pardon, opărit. Să ne rugăm pentru cine? Pentru sănătatea și buna dispoziție a unor regimuri care caută și vor moartea? Pentru lideri care văd în război o oportunitate și în cadavrele tinerilor o simplă statistică? Să ne rugăm ca piromanii să aibă mâna sigură când aruncă chibritul în butoiul cu pulbere?
Mai degrabă m-aș ruga pentru mântuirea lui Lucifer. Cred că aș avea mai multe șanse de reușită.
Refuz să particip la acest ritual obscen al compasiunii false. Singura rugăciune pe care o pot înălța este pentru luciditatea celor câțiva nefericiți. Celor prinși la mijloc. A celor care nu vor decât să fie lăsați în pace. Departe de jocurile sângeroase ale acestor sfinți nebuni.
Ce facem noi?
Dar România, din păcate, pare că și-a cumpărat deja bilet în primul rând. Și aplaudă frenetic. Ca o colonie de babuini în fața unui documentar despre propria sa imbecilitate. O paradă a grotescului. Toate haznalele media, de la Antene la Digi, au intrat în sevraj geopolitic.
Un spectacol al imposturii. O masturbare a importanței de sine. În timp ce țara reală, cea de dincolo de ecranul lor de plasmă, se scufundă încet în propriul său rahat.
Și deasupra acestui cor de papagali erudiți, tronează clasa politică. Cu o atitudine de o slugărnicie care ar face și un vierme să se simtă balaur. E complexul provincialului. Este cea mai veche și mai eficientă strategie de manipulare. Pâine și circ.
Și cum pâine nu prea mai au de unde să ne dea, ne oferă un circ grandios. Sângeros. Care să ne distragă atenția de la propria noastră mizerie. Pe ecran. Breaking news. Tensiuni la Ierusalim.
Pe geamul tău avem Realitatea de zi cu zi.
Ambulanța care vine după două ore.
La televizor, analiști care dezbat soarta scutului antirachetă.
În satul tău. Discuție despre prețul la butelie. 850 de mii. Atât s-a făcut o butelie. Spuneți-le și ălora de la televizor care ne vorbesc de 6.5 miliarde de euro investiți în armament la mâna a doua din Norvegia.
Ne pasionează soarta Teheranului pentru că ne e prea frică să ne mai uităm la soarta Vasluiului. Suntem spectatorii perfecți ai propriei noastre irelevanțe. Mai importantă este soarta Ierusalimului decât soarta spitalului din Urziceni.
Ne revoltă mai tare o declarație a unui ayatollah decât o lege care ne fură și pielea de pe noi. Am ajuns să trăim prin procură viețile și războaiele altora. Pentru că ale noastre au devenit prea goale. Prea triste. Lipsite de orice urmă de eroism sau de sens.
Acesta este blestemul final al unei națiuni care a renunțat la ea însăși. Să nu mai ai nici măcar propriile tale tragedii. Ci să le imporți și pe ale altora. La mâna a doua. Ca pe niște conserve expirate de conflict, doar ca să simți că trăiești.
Că participi și tu la marea istorie. În realitate, ești doar un spectator idiot într-un cinematograf care stă să ia foc. Complet fascinat de filmul de pe ecran. În timp ce scaunul de sub tine a început deja să fumege.
Lăsați-mă în pace cu Israelul și cu Iranul vostru. Scutiți-mă de datoria morală de a alege între un fanatic și altul. De a aplauda un monstru pentru că se luptă cu un alt monstru. De apelurile voastre la solidaritate care sunt doar un alt nume pentru carne de tun.
Nu vreau să fac parte din lumea liberă dacă libertatea înseamnă doar să fii liber să alegi pentru care stăpân să mori. Nu vreau să mă aliniez niciunei axe a binelui. Pentru că istoria m-a învățat că binele unora este întotdeauna construit pe iadul altora.
Singura mea alianță este cu luciditatea. Singurul meu steag este cel al bunului-simț. Oricât de zdrențăros și de pătat ar fi el. Și singura mea datorie este față de acest petic de pământ bolnav și trădat. Nu-mi cereți să condamn. Să aprob. Să particip.
Prefer să putrezesc în propria mea mocirlă, în duhoarea familiară a corupției și a neputinței românești, decât să ard ca un erou de carton în incendiul glorios al altora. E iadul meu. Îl cunosc. Îi știu pe nume toți dracii.
De la primarul de comună la parlamentarul de la centru. Și, spre deosebire de voi, cei care vă visați cetățeni ai lumii, eu nu mă prefac că acest iad este raiul.
Text preluat Daniel Roșca
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
