Cititi si judecati. Aveti tot dreptul.
Ana Toma. Mama lui Mircea Toma
Mama domnului Mircea Toma a fost Ana Toma (născută Grossman), o “versată agentă a direcției de informații externe a N.K.V.D, ulterior KGB, in prezent FSB”.
Comunistă ilegalistă, membra P.C.d.R. ( Partidul Comunist din Romania) din 1932, cu carnet de partid nr. 000132/6253, eliberat de raionul Stalin, București.
În timpul războiului, în U.R.S.S., a fost secretara particulară si o apropiata a Anei Pauker, născută Hanna Kaufman Rabinsohn.
Racolată ca agent sovietic și consilier al lui Stalin pe „probleme românești”, Ana Pauker sau „tovarășa de fier”, este numită în conducerea Cominternului, iar în iunie 1943 devine președinta Comitetului Național Român de la Moscova, cu grad de colonel. Ana Pauker, a fost supranumita, in România anilor ’50, datorita fanatismului și obedientei sale faţă de indicațiile de la Moscova, „Stalin cu fustă”, iar în septembrie 1948, când apare pe coperta revistei „Time”, este descrisa drept „cea mai tiranica femeie din lume”.
Imediat după război, mama lui Mircea Toma detine urmatoarele functii:
- fondatoare şi membru în conducerea Uniunea Feemeilor Antifasciste din Romania(1945-1948);
- secretara C.C. al “Apărării Patriotice”(1944-1946);
- membru al Cancelariei Secretariatului C.C. (1945-1947);
- consilier(1947-1948), secretar general (mai 1948 – 1950) şi ministru adjunct (1950-1952) al Afacerilor Externe – „conducătoarea de facto a ministerului” în absența Anei Pauker (cf. Fl. Constantiniu 2003: 12);
- ministru adjunct (1952-1955) și locțiitor (1955-1960) al ministrului Comerțului Exterior;
- ministru adjunct al Comerțului Interior(1960-1965);
- vicepreședintă a UCECOM;
- membru supleant (1955-1960) şi titular (1960-1965) al C.C. al P.M.R.
Căsătorită de trei ori, Ana Grossman a fost, pe rând, soția lui Sorin Toma (Solomon Moscovici), Gheorghe Pintilie și Constantin Pârvulescu.
Gheorghe Pintilie, (1902 – 1985), originar din Tiraspol, nume real Timofei (Mitea) Bodnarenko, alias „Pantiusa”, a fost racolat, de poliția politică sovietică (NKVD) din Transnistria, și instruit pentru acțiuni subversive (spionaj și sabotaj) împotriva statului vecin, România. Prima misiune din România a îndeplinit-o în 1928 și avea ca scop înființarea unei rețele de diversiune și spionaj.
In calitate de General de securitate, acesta a infiintat si condus Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în perioada 1948-1963, ramanand în istorie drept unul dintre marii responsabili pentru opresiunea/represiunile la care au fost supuşi sute de mii de români în primele decenii de comunism. De numele său au fost legate atrocităţile săvârşite asupra deţinuţilor politici trimişi în închisorile şi lagărele de muncă, epurările şi deportările românilor consideraţi periculoşi pentru regim.
La mijlocul anilor 1930, Departamentul Exterior (INU) al servicilor secrete sovietice (NKVD) l-a trimis în România cu sarcina de a ajuta Partidul Comunist, aflat în acea vreme în ilegalitate.
Pintilie a fost arestat şi trimis în închisoare, la Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş, unde le-a devenit apropiat viitorilor lideri comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevschi. Încă din 1943, când se afla în închisoare, Pantiuşa ar fi fost însărcinat de INU să pună bazele viitoarei Securităţi. Eliberat după 23 august 1944, cel care avea să devină şeful Securităţii, deşi se exprima cu greu în limba română, a fost pus şef al Gospodăriei de partid şi adjunct pentru probleme de securitate al rezidenţei INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD) la Bucureşti. Din poziţia sa, ar fi coordonat uciderea activistului comunist Ştefan Foriş, secretarul general al PCR până în 1944.
Detalii despre Gheorge Pinitilie oferea şi fostul şef al spionajului, Ion Mihai Pacepa, în volumul „Moştenirea Kremlinului” (Ed. Humanitas, 2013):
„Pantiuşa, omul-maimuţă din fotografia lui Saharovski, cetăţean sovietic cu o vagă origine română, devenise şef al Securităţii şi era cunoscut drept generalul Gheorghe Pinitilie. Abia vorbea româneşte, iar bruma de limbă română pe care o ştia era arhaică, needucată, vulgară. Numele real, Panteleimon Bodnarenko, nu îl mai folosise de mai bine de 20 de ani, de când, ca ofiţer ilegal al INU, a primit un nume fictiv şi a fost infiltrat în activul Cominternului”
„Când l-am văzut eu pe Pantiuşa pentru prima dată în carne şi oase, la începutul anilor 1950, i-am dat cel puţin şaizeci de ani, bineînţeles, din cauza feţei sale extrem de ridate. Ulterior am aflat că era mult mai tânăr şi că îmbătrânise prematur atât din cauza combinaţiei dintre sticla de vodkă pe care o ţinea în sertarul biroului – şi pe care o golea de câteva ori pe zi – şi ţigara care îi atârna permanent în colţul gurii, cât şi din cauza faptului că nu pleca niciodată de la birou mai devreme de ora două dimineaţa”, scria Pacepa, în „Moştenirea Kremlinului”.
Teroarea arestărilor din anii 1950
Potrivit unor rapoarte dezvăluite de Ion Mihai Pacepa, Securitatea estima, în anul 1968, că între 1948 şi 1952 ar fi pierit peste 80.000 de români în închisorile şi lagărele regimului comunist. Pantiuşa a aprobat arestarea în 15 mai 1948 a 15.000 de foşti membri ai organizaţiei fasciste Garda de Fier, afirma autorul volumului „Moştenirea Kremlinului”.
Câteva zile mai târziu, a decis arestarea a 3.000 de ofiţeri ai Armatei române, consideraţi „burghezi”. Tot atunci au fost trimişi în închisori peste 2.000 de foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănist şi Partidului Naţional Liberal, consideraţi simpatizanţi ai Occidentului.
În 1951, scrie Pacepa, generalul Pantiuşa a ordonat arestarea în secret a peste 400 de preoţi ortodocşi şi romano-catolici, iar la începutul anului 1952 au fost trimişi în lagăre 50.000 de ţărani care se opuneau colectivizării. Din Bucureşti şi din centrele urbane au fost deportaţi peste 200.000 de oameni, acuzaţi de parazitism şi diverse infracţiuni, trimişi în lagărele de muncă în aşteptarea unr procese. Nenumăratele procese instrumentate împotriva românilor au fost ordonate de acelaşi Pantiuşa, generalul de Securitate despre care istoricii susţin că primea adesea ordine telefonice direct de la Stalin.
