2025. Golaniada politico-juridică a pensiilor speciale.
Capitolul I – Robele de aur și ipocrizia constituțională.
România e țara unde legea nu se mai scrie cu cerneală, ci cu interese. Unde „independența justiției” a devenit o glumă sinistră pe care o rostesc, cu același aer grav, exact cei care profită de ea.
Când un fost președinte al Curții Constituționale, Augustin Zegrean, vine și ne explică, doct, că „modificările sunt prea brutale și produc consecințe nebănuite”, de fapt, traduce în limbaj de salon o panică foarte concretă: atingerea privilegiului.
Da, domnule Zegrean, modificările sunt „brutale” — dar nu pentru justiție, ci pentru sistemul de rente care a supt, vreme de decenii, din sângele bugetului public.
Când un magistrat iese la pensie cu 30, 40 sau 50 de mii de lei lunar, nu vorbim despre un drept, ci despre o sfidare. Și când același magistrat, cocoțat apoi în instituții ca CCR, ne ține lecții despre „stabilitatea normei juridice”, e deja insultă națională.
Zegrean știe foarte bine ce apără: un mecanism de lux construit în umbra Constituției, prin care câteva mii de oameni trăiesc pe picior mare din munca celor care abia mai au bani de facturi.
Într-o țară unde pensionarul de rând primește 2.500 de lei, el deplânge „destabilizarea sistemului” pentru că pensia unui judecător s-ar putea reduce de la 40.000 la 35.000. Asta nu e dezbatere juridică. E obscenitate morală.
Și mai spune că „nu e adevărat că din vina lor nu mai sunt bani de pensii”. Serios? Când bugetul de stat plătește anual peste 2 miliarde de lei în pensii speciale pentru magistrați, cine plătește, domnule Zegrean?
Extratereștrii? Sau, poate, aceiași oameni pe care-i trimiteți în instanță pentru datorii? Ipocrizia asta miroase de la o poștă.
Iar faptul că judecătorii CCR au fost excluși din proiectul de reformă e dovada supremă că „reforma” se face cu bisturiul, dar chirurgul își lasă propria tumoră neatinsă.
Guvernul, prin vocea Ioanei Dogioiu, ne spune că „statutul lor e reglementat separat”. Așa, ca o castă sacră în statul secular. „Paralelism legislativ”? Nu, paralelism moral! CCR și-a scris singură legea de neatins, deasupra tuturor.
Uitați-vă la cifrele rușinii:
– Bogdan Licu, fost procuror general, azi judecător CCR – peste 780.000 de lei anual din pensie și salariu.
– Gheorghe Stan, alias „Geani” pentru prieteni, fost la Inspecția Judiciară, aproape 800.000 de lei anual.
– Mihaela Ciochină – peste 830.000 de lei venituri totale în 2024.
– Cristian Deliorga – aproape 1,3 milioane de lei cumulat.
Aceștia sunt gardienii Constituției, cei care invocă „echilibrul puterilor în stat” și se plâng că „modificările sunt brutale”. Da, sunt brutale — dar poate, pentru prima dată, brutalitatea lovește unde trebuie: în buzunarul lor.
Și aici e paradoxul grotesc: exact cei care, prin decizii succesive, au făcut imposibilă tăierea pensiilor speciale sunt și beneficiarii direcți ai acestor decizii.
CCR a devenit o fortăreață a interesului propriu, un club exclusivist unde se judecă doar cauzele care nu afectează confortul membrilor săi. Ei nu apără Constituția, ci contul personal.
Iar când vin și ne spun, cu aerul sfinților jurați, că „nu putem afecta independența”, ar trebui să-i întrebăm: independența cui? A legii sau a luxului?
În realitate, „Golaniada politico-juridică” de aici începe: de la mimarea legalității și transformarea ei într-o parodie de protecție socială pentru elite.
Cei care au rescris Constituția în favoarea lor au creat o castă – o oligarhie în robe, acoperită de termeni pompoși: „incompatibilitate”, „inamovibilitate”, „statut special”. În fapt, e doar o formă rafinată de delapidare legalizată.
Următorul capitol va merge mai departe: spre Parlamentul-șobolan, care nu are curajul să treacă legea, pentru că și acolo jumătate din neamuri, amante, curve și clienți trăiesc din pensii speciale mascate.
Capitolul II – Parlamentul-șobolan și complicitatea politică.
Dacă ar exista un trofeu pentru ipocrizie, Parlamentul României l-ar câștiga an de an, fără emoții. Această instituție, care ar fi trebuit să fie templul democrației, a devenit astăzi un laborator de alchimie morală unde aurul promisiunilor publice se transformă invariabil în plumbul complicității.
Iar piesa cea mai cinică jucată pe scena de carton de la Palatul Parlamentului este Golaniada pensiilor speciale – spectacolul grotesc în care politicienii se prefac că taie, dar în realitate doar mângâie privilegiile celor mai influenți dintre privilegiați: magistrații.
De ani de zile, românilor li se servește același meniu de vorbe goale: „vom elimina pensiile speciale”, „nu mai putem tolera inechitatea”, „dreptatea socială trebuie restabilită”.
Și totuși, de fiecare dată, după fumigenele declarațiilor și vocile tremurate de indignare, voturile finale trădează adevărul: nu există nicio voință reală de reformă.
Marcel Ciolacu, maestru al contorsiunilor politice, joacă rolul de tribun al echității doar pentru camerele de luat vederi, în timp ce în spate face pe tăcute compromisuri cu liderii de sindicat ai magistraților.
Nicolae Ciucă, generalul devenit premier de vitrină, mimează patriotismul social, dar nu mișcă un deget împotriva pensiilor speciale, știind că în interiorul sistemului militar-pensionar se află baza de putere care-l menține relevant.
Iar Cătălin Drulă și restul opoziției „de vitrină” completează scenariul, jucând indignarea ritualică, pentru ca poporul să creadă că există o dezbatere autentică.
Adevărul crud este că Parlamentul funcționează ca o frăție a complicităților interlope. Când vine vorba de privilegii, culorile politice se estompează, diferențele ideologice dispar, iar toți devin frați de breaslă în apărarea propriilor rente.
Ședințele de comisii se transformă în consilii de clan, unde textele de lege sunt negociate în funcție de cine ce are de pierdut personal, nu de ce ar fi just pentru societate.
În culise, se dau telefoane de la ministere către grupurile parlamentare, de la lideri de partide către judecători „prieteni”, de la consilieri juridici către colegii din Justiție. Totul e interconectat, ca într-o rețea parazitară care se hrănește din resursele statului.
Spectacolul e bine regizat: în fața camerelor, parlamentarii strigă „Jos privilegiile!”, dar butonul „Abținere” sau „Respins” e apăsat cu o viteză demnă de un reflex condiționat.
Aplauzele se aud doar în rândul celor care știu că, dincolo de retorică, nicio lege nu va rezista unui control de constituționalitate făcut „cu grijă” de Curtea Constituțională – adică exact de cei care beneficiază de pensiile speciale.
Este un cerc al protecției reciproce, un dans al imposturii în care fiecare își apără propriul scaun, propria rentă, propriul privilegiu.
De fapt, întreaga clasă politică este prinsă într-un pact nescris cu sistemul judiciar. Politicienii nu vor să supere magistrații pentru că aceștia le pot întoarce oricând favorurile – prin dosare amânate, anchete îngropate sau decizii „interpretate” convenabil.
Magistrații, la rândul lor, știu că parlamentarii sunt garanția continuității privilegiilor lor. Așa se naște simbioza perfectă între șobolănia politică și tăcerea juridică.
Iar poporul, spectator neputincios, asistă la acest teatru ieftin în care actorii se ceartă la scenă deschisă, dar beau din aceeași cupă după ce se sting reflectoarele.
Golaniada continuă, iar scenariul e același: vorbe mari, legi false, complicitate generalizată. Parlamentul nu mai este vocea poporului, ci ecoul corului celor privilegiați, care se aplaudă între ei în timp ce țara se prăbușește sub greutatea nedreptății instituționalizate.
Iar în timp ce politicienii își joacă rolul de reformatori falși, magistrații își perfecționează propria mascaradă de „victime ale sistemului”, transformând lamentația în strategie și indignarea în scut.
Aici începe adevărata farsă: cea a „victimelor de lux”, care mimează suferința pentru a-și conserva privilegiile.
Capitolul III – Magistrații, „victimele” de lux ale unei farse perfecte.
Când politicienii termină de jucat rolul reformatorului indignat, scena e predată magistraților — acei „actori secundari” care, prin talentul lor de a dramatiza, transformă fiecare tentativă de reformă într-un spectacol de victimizare.
Cu o precizie teatrală, aceștia își asumă postura de martiri ai echității, clamează abuzul, invocă „independența justiției” și se declară umiliți de „atacurile politice”.
În realitate, știu foarte bine că totul este o farsă regizată în culise — un joc de oglinzi în care nimeni nu pierde nimic, iar singurii înșelați rămân cetățenii.
Magistrații din România au perfecționat arta ipocriziei instituționale. În momentul în care se vorbește despre tăierea pensiilor speciale, asociațiile profesionale și vocile din CSM reacționează instantaneu, invocând principii, Constituția, drepturi câștigate și, desigur, riscul „compromiterii statului de drept”.
Nu mai contează că aceste pensii sfidează orice noțiune de echitate, că sumele depășesc orice rațiune morală și că sunt plătite din buzunarul unui popor sărăcit.
Nu, important e să se conserve „demnitatea magistratului”, confundată deliberat cu o rentă pe viață.
În ultimii ani, s-a conturat o adevărată aristocrație a robei, o castă impenetrabilă care se consideră mai presus de lege și mai îndreptățită decât oricine la privilegii.
La vârful sistemului, figuri precum Lia Savonea, Bogdan Mateescu sau Gabriela Baltag au ridicat plângerea strategică la rang de metodă de apărare instituțională.
În timp ce românii muncesc zeci de ani pentru o pensie care abia le asigură supraviețuirea, un magistrat poate ajunge să încaseze 50.000 de lei lunar, după o carieră presărată de „sacrificii” făcute în birouri călduroase, nu în tranșeele vieții reale.
Iar când vreo guvernare timidă încearcă să mimeze reforma, imediat se declanșează contraatacul: sesizări la CCR, proteste cu robă pe treptele instituțiilor, comunicate bombastice și discursuri pline de dramatism.
Totul, evident, sub stindardul fals al apărării independenței. Adevărul e simplu — magistrații știu că nicio tăiere reală nu va fi posibilă. Curtea Constituțională este bastionul lor suprem, un zid construit din propriile interese, care blochează orice tentativă de reformă veritabilă.
Cei care privesc spectacolul din afară văd o confruntare tensionată între politicieni și judecători. În realitate, este o înțelegere tacită.
Politicienii joacă rolul eroilor care luptă împotriva opresiunii juridice pentru a liniști masele; magistrații se transformă în victime pentru a păstra aparența moralității.
Rezultatul? Nimic nu se schimbă, totul se conservă. Este o simbioză perfectă între ipocrizie și interes, între tăcere și șantaj reciproc.
Această farsă a „victimelor de lux” este poate cea mai perfidă formă de corupție morală din societatea românească. Ea transformă impostura în normă, aroganța în virtute și nedreptatea în principiu constituțional.
Cât timp poporul e ținut ocupat cu scandalurile din talk-show-uri, magistrații își încasează privilegiile în liniște, politicienii își pregătesc discursurile pentru următoarea rundă de ipocrizie, iar statul de drept rămâne doar o etichetă pe un borcan gol.
Și astfel, Golaniada continuă. Pe scenă se schimbă doar replicile, nu și actorii. Iar următorul act al piesei va dezvălui cum Justiția, cea care ar trebui să fie farul moral al națiunii, s-a transformat într-o instituție care protejează impostura în numele legii.
Capitolul IV – Justiția care se apără singură. Scutul de aur al privilegiilor.
În România, Justiția nu mai este o putere a statului, ci un stat în stat. De ani întregi, magistrații și instituțiile care îi înconjoară au ridicat în jurul lor un zid de protecție mai solid decât orice constituție — un scut de aur, plătit din buzunarele contribuabililor, menit să apere nu dreptatea, ci privilegiul.
În acest bastion, orice tentativă de reformă este privită ca o agresiune, iar oricine îndrăznește să vorbească despre echitate socială este catalogat drept „dușman al independenței justiției”.
Consiliul Superior al Magistraturii, care ar trebui să fie garantul echilibrului moral și profesional al sistemului, s-a transformat într-un comitet de autoapărare, un club exclusivist al celor care decid cine e protejat, cine e pedepsit și, mai ales, cine rămâne la masa privilegiilor.
De la numirile strategice din instanțe până la gestionarea scandalurilor interne, totul e controlat cu o meticulozitate care ar face invidios orice serviciu secret și orice organizație criminală. Membrii CSM sunt, în esență, gardienii unei caste — nu ai unei justiții.
În fiecare an, când se reia discuția despre pensii speciale, CSM, Asociația Magistraților, Uniunea Națională a Judecătorilor și alte structuri „de breaslă” acționează coordonat.
Se trimit comunicate, se invocă „presiuni politice”, se lansează avertismente apocaliptice despre „pericolul de a distruge statul de drept”. Dar niciodată, absolut niciodată, nu se vorbește despre proporția indecentă dintre veniturile lor și cele ale restului societății.
Pentru că adevărul ar fi insuportabil: un magistrat român trăiește mai bine decât un profesor universitar, un chirurg sau un cercetător, într-o țară în care dreptatea a ajuns un lux de nepermis.
Curtea Constituțională — adevărata fortăreață a acestei aristocrații juridice — funcționează ca o instanță de siguranță socială pentru privilegiați. De fiecare dată când Parlamentul mimează o tăiere de pensii speciale, Curtea intervine prompt, cu o solemnitate de tribun roman, declarând neconstituțional orice tentativă de echilibru în societate.
Deciziile ei sunt prezentate ca expresii ale statului de drept, dar în realitate sunt acte de autoconservare. Niciun judecător constituțional nu va renunța de bunăvoie la o pensie care depășește salariul președintelui țării.
De aici derivă și cinismul suprem: în România, Justiția nu mai are nevoie să fie apărată — se apără singură, prin puterea de a bloca orice lege care o deranjează. Această capacitate de veto absolut o transformă dintr-un arbitru al dreptății într-un actor politic cu o forță devastatoare.
Politicienii, oricât ar mima curajul reformei, știu că orice pas greșit le poate aduce un dosar „reactivat” sau o decizie „neplăcută”. De aceea, în loc să reformeze, se închină. În loc să ceară echitate, negociază tăcerea.
Acest scut juridic de aur nu apără principiile, ci rentele de sistem. Iar prețul lui este plătit de o societate care nu mai crede în dreptate.
În timp ce un muncitor trăiește cu 2.600 de lei pe lună, un magistrat pensionat la 50 de ani ridică 40.000 de lei și pretinde că „a muncit pentru țară”.
O țară care, între timp, s-a transformat într-un decor de tribunal, în care poporul e acuzatul etern, iar judecătorii sunt, simultan, și jurați, și beneficiari ai propriei sentințe.
Așa arată Justiția care se apără singură — o instituție înarmată cu imunitate, susținută de ipocrizie și protejată de tăcerea complice a politicienilor. În această combinație toxică, dreptatea nu mai este scop, ci decor.
Iar adevărata întrebare care planează deasupra acestei Golaniade politico-juridice este: mai există cineva, în afară de popor, dispus să plătească prețul real al acestei minciuni instituționalizate?
Concluzii – Lichelele câștigă, poporul pierde.
În final, scena politico-juridică rămâne aceeași farsă grotescă. Lichelele din Parlament și din sistemul judiciar ies întotdeauna învingătoare, iar poporul, din nou, pierde.
Cei mai naivi dintre cetățeni, aceia care au crezut că politicienii chiar vor tăia pensiile speciale, sfârșesc prin a fi spectatorii unei golaniade bine regizate. Se aplaudă discursuri pline de indignare, se simt emoții colective că „s-a încercat ceva”, dar realitatea e că totul a fost teatru ieftin.
În acest spectacol, adevărații protagoniști rămân neatinși: magistrații cu pensiile lor speciale și politicienii care se folosesc de această farsă pentru a-și spăla imaginea.
Politicienii se transformă în eroi de carton. Ei au „luptat” împotriva privilegiilor, au ținut conferințe și au țipat în Parlament, iar presa mainstream i-a prezentat ca salvatori ai poporului.
Totul pare perfect: imagine, aplauze, mediatizare. Dar, în realitate, această luptă e doar un gest cosmetic. Nu există niciun risc real pentru pensiile speciale – acestea rămân, intacte, protejate de interesele bine înfipte ale magistraților și ale camarilei lor politice.
De la Bruxelles până în birourile interioare ale Parlamentului, toate firele conducerii sunt trase de aceleași mâini care veghează să nu fie zguduite privilegiile.
Poporul pierde, iar cei mai proști chiar le dau crezare. Aceia care se entuziasmează la fiecare promisiune politică, care ies la proteste sau dau share-uri pe rețelele sociale, sfârșesc prin a fi păcăliți.
Este o lecție dură despre cât de ușor poate fi manipulat electoratul când teatrul politic și teatrul juridic se combină pentru a crea iluzia schimbării. Lichelele râd, subtil, știind că poporul va uita rapid și că memoria colectivă nu va reține decât imaginea „eroilor” în acțiune.
Magistrații români rămân, așadar, câștigătorii supremi. Pensia lor specială nu a fost niciodată amenințată cu adevărat.
Iar în spatele cortinei, alianțele subtile dintre politicieni și magistrați funcționează ca un mecanism perfect de protecție.
Fiecare decizie aparentă, fiecare amendament discutat sau votat, este calculat astfel încât să nu afecteze cu adevărat privilegiile.
Este, în esență, o golaniadă orchestrată: un spectacol de fațadă în care toți actorii cunosc rolul lor, iar publicul este păcălit să creadă în lupta pentru justiție socială.
În concluzie, nimic nu se schimbă. Politicienii câștigă aplauze, magistrații câștigă pensii speciale, iar poporul pierde – pierdere care se măsoară nu doar în bani, ci și în iluzii spulberate.
Aceasta este realitatea crudă a unui sistem în care adevăratele interese sunt protejate de fațada morală a teatrului politic. Golaniada politico-juridică continuă, iar lecția pentru cetățeni este clară: cine crede în eroi fără să observe interesele reale, sfârșește prin a fi parte din spectacolul lor.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://adevarul.ro/economie/prevederea-care-interzicea-cumulul-pensie-salariu-2467546.html
https://www.stiripesurse.ro/surse-adevaratul-joc-al-lui-ilie-bolojan-devoalat-in-sedinta-pnl_3823822
