In martie 2023. Prof. dr. Adrian Severin i-a trimis o scrisoare deschisă noului ambasador al SUA în România, în care îi atrage atenția că „războiul pe care SUA îl poartă cu Rusia și în care a antrenat și România nu este conform cu interesele strategice ale României“.
Iată scrisoarea:
Excelenței Sale
Doamnei Katheleen KAVALEC
Ambasadorul SUA în România
Stimată Doamnă Ambasador,
Încep prin a vă ura bun venit în România.
Sinteza partea I.
- Până acum aproape un deceniu și jumătate, predecesorii dvs. soseau în una dintre cele mai americanofile state europene. Astăzi, dvs ajungeți într-o țară în care americanofilia se prăbușește fiind înlocuită de americanoscepticism, dacă nu chiar de americanofobie.
- Lupta împotriva corupției, libertatea presei, protecția minorităților de tot felul în România nu sunt problemele dvs.Aveți mult de lucru pentru a le asigura în țara dvs.
- Nu cred că România își poate găsi un sistem de securitate (nu numai militară, ci și economică) în afara alianțelor euro-atlantice.
Partea a II a
România nu a conceput niciodată alianța cu SUA ca fiind îndreptată împotriva Rusiei sau Chinei.
Națiunea română nu are interesul strategic de a alimenta un război cu Rusia în apropierea granițelor sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât un atare război este aproape imposibil să nu distrugă echilibrul de putere între statele din vecinătatea estică imediată și apropiată a României. În lipsa acestui echilibru pacea în regiune devine doar o mică punte între războaie care se vor succeda la infinit, punând România într-o stare de perpetuă insecuritate.
România a devenit aliat al SUA prin alegere; adică prin opțiune liberă. În consecință, poate alege și să își schimbe aliații (așa cum a mai făcut-o în istoria sa). Ea nu își poate alege, însă, geografia.
De-a lungul istoriei, Rusia, fie ea țaristă, sovietică sau post-sovietică, a fost o putere cu vocație imperială (ca și SUA) care, în funcție de interesele sale, a sprijinit sau a obstrucționat aspirațiile națiunii române.
Cele mai persistente sentimente ruso-sceptice ale românilor datează nu din perioadele de adversitate cu Rusia, ci din cele în care am fost, de voie sau de nevoie, aliați (problema tezaurului, problema județelor din sudul Basarabiei, problema sovromurilor etc.). Aroganța și egoismul miop cu care s-au purtat liderii Rusiei față de România fix atunci când românii se așteptau la compasiunea și solidaritatea lor, au făcut ca sentimentele națiunii române față de cea rusă să fie dacă nu de ură, cel puțin de suspiciune și de teamă. Teama față de Rusia a marcat toată politica externă a României în epoca modernă. Ea a determinat și orientarea pro-occidentală a românilor.
Există riscul ca SUA să urmeze același model de comportament imperial. Dacă va fi așa, pentru identitate de rațiune va fi o identitate de rezultat. De astă dată aceasta ar putea însemna întoarcerea cu fața către Rusia. Fenomenul se petrece sub ochii noștri. Doriți asta?
Dacă după 1991 România a sprijinit integritatea teritorială, suveranitatea și independența fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene, abia desprinsă din URSS, aceasta a fost întrucât s-a considerat că în acest fel în vecinătatea sa estică se realizează un echilibru de putere, care să îi sporească securitatea, în relația ruso-ucraineană.
La fel au gândit și vecinii noștri vestici, Polonia și Ungaria, cu care ne-am corelat pașii și politicile atunci.
Din același motiv, respectiv consolidarea securității noastre naționale, dar nu pe seama insecurității Rusiei sau Ucrainei, ci consolidând securitatea acestora prin a li se oferi o vecinătate românească stabilă și calmă, România a intrat în NATO. În acel moment știam foarte bine că Rusia nu va admite extinderea NATO dincolo de linia Nistrului, și de aceea, am pledat pentru o Ucraină a ucrainenilor care să nu fie nici avanpost al Rusiei nici avanpost al SUA / NATO. În același context, am socotit că Ucraina poate și trebuie să devină membru al UE, dar numai într-un viitor încă nedefinit, până la care ar fi trebuit să se realizeze asocierea ei politică, integrarea economică, armonizarea legislativă și interoperabilitatea instituțională cu UE. Acest proces nu putea progresa, însă, decât în măsura în care relațiile dintre UE și Rusia rămâneau cordiale și se desfășurau în cadrul unui parteneriat ruso-european pentru dezvoltare.
Tentațiile imperiale ale Rusiei trebuiau (și trebuie) temperate prin interdependență iar nu prin excludere, prin integrare iar nu prin izolare.
În acest sens, în calitate de șef al delegației Parlamentului european pentru relațiile cu Ucraina, de raportor permanent pentru Rusia și de vicepreședinte al Grupului S&D pentru politica externă, de apărare și securitate a UE, am elaborat, în 2010, un document de poziție conținând principiile raporturilor dintre UE și Rusia.
Politica de azi a SUA a aruncat în aer toată această strategie. Din păcate, această politică nu va aduce nimic bun nici SUA. Așa se explică și critica mea față de politica actualei administrații americane, care nu este o critică anti-americană, ci pro-americană. Adevăratul aliat este acela care îți spune adevărul, iar nu cel care îți încurajează nebuniile. Am menționat acest principiu și într-o scrisoare adresată, în anul 1997, doamnei Madeleine Albright, avertizând-o că dacă dorește și ea, asemenea mie, ca țările noastre să devină parteneri, trebuie să accepte principiul deplinei sincerități și să se aștepte că noi îl vom aplica.
Așadar,războiul pe care SUA îl poartă cu Rusia și în care a antrenat și România nu este conform cu interesele strategice ale României.
Dacă SUA va pierde războiul și Ucraina va dispărea (cu totul sau în cea mai mare parte), România se va învecina din nou direct cu o Rusie purtată de biruință potențial spre noi idealuri expansioniste, de-a lungul unei granițe de o lungime amețitoare pentru forțele noastre. SUA nu va putea și nu va dori să aducă vreodată forțe suficiente în România pentru a apăra această frontieră. Forțele pe care le-a deplasat și le va deplasa vor fi utile numai pentru a controla politica românească. Ceea ce pentru noi nu este nici dezirabil nici acceptabil.
Dacă SUA va câștiga războiul, România se va trezi la frontierele sale cu o putere regională ucraineană care va depăși propria sa putere și care o va amenința prin naționalismul și expansionismul său tradițional.
Această putere nu va fi ținută sub control nici de SUA și nu se va plia la exigențele NATO. Integrarea europeană a Ucrainei presupunea (și presupune) realizarea unor transformări structurale a statului și a societății ucrainene de natură a le face compatibile cu logica și structurile puterii soft care era și ar trebui să rămână UE. Procesul viza desovietizarea Ucrainei și, desigur, democratizarea și descentralizarea ei. Dacă pe temeliile Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, se va ridica, în locul desovietizării, o putere militară cu agendă naționalistă, întreaga Europă și întreaga emisferă nordică, dar în primul rând România vecină, vor avea probleme.
Iată de ce, prin perspectivele pe care le configurează, politica SUA față de Ucraina contravine intereselor vitale ale României.
Va urma.
