Ianuarie 2025. Occidentalii, campionii minciunii: Ucraina, sacrificată pe altarul NATO! Jeffrey Sachs demască ipocrizia SUA și UE.

Introducere.

La 22 octombrie 2024, într-o sală arhiplină a Universității Cambridge, un american cu greutate – Jeffrey D. Sachs, profesor la Columbia University și director al Centrului pentru Dezvoltare Sustenabilă – a aruncat în aer minciunile repetate de trei decenii ale Occidentului.

În timp ce presa globalistă îl prezintă pe Putin drept „nebunul” care a pornit un război neprovocat, Sachs a spus apăsat: „Aceasta nu este povestea adevărată. Ceea ce trăim astăzi este o istorie falsificată, o narațiune de PR a Guvernului SUA.”

Adevărul pe care îl ignoră CNN, BBC, Digi24 sau Europa Liberă e simplu și tăios: conflictul din Ucraina nu a început în 2022, ci în 1990, când secretarul de stat american James Baker i-a promis lui Mihail Gorbaciov că NATO nu se va extinde „niciun centimetru spre est” dacă URSS acceptă reunificarea Germaniei.

Cuvântul dat a fost călcat în picioare. În loc de pace și parteneriat, au urmat extinderile succesive: Bill Clinton cu Polonia, Ungaria și Cehia în 1999; George W. Bush cu ieșirea din tratatul anti-rachetă în 2002; Victoria Nuland și Geoffrey Pyatt prinși cu telefoanele în mână, planificând schimbarea regimului la Kiev în 2014.

Dar Sachs nu s-a oprit la cronologia trădărilor. El a lovit direct în ipocrizia americană: în 2022, Volodimir Zelenski acceptase neutralitatea Ucrainei, însă Washington și Londra l-au forțat să continue războiul.

Boris Johnson, mesagerul cinic al Imperiului, a venit la Kiev pe 9 aprilie 2022 și a spus răspicat: pacea nu este permisă. Rezultatul? Peste 600.000 de ucraineni morți până în 2024 – un carnagiu pentru care Occidentul poartă răspunderea principală.

Când un profesor american de talia lui Sachs are curajul să spună public aceste lucruri, iar „elita” noastră de papagali politici repetă obedienți narațiunea NATO, devine limpede că România nu e decât o colonie supusă. Și dacă nu învățăm nimic din lecțiile istoriei, viitorul nostru va fi la fel de sângeros precum prezentul Ucrainei.

Capitolul I – Adevărul despre Ucraina și sângele vărsat degeaba.

Cei care repetă obsesiv că „Putin a atacat fără motiv” ignoră cea mai crudă realitate: Ucraina a fost împinsă de Occident într-un război pe care l-ar fi putut evita.

Chiar Jeffrey D. Sachs, voce respectată în SUA și în lume, a spus clar: la cinci zile după declanșarea „operațiunii militare speciale”, Volodimir Zelenski era dispus să accepte neutralitatea – renunțarea la aderarea la NATO și păstrarea Ucrainei ca stat-tampon între Est și Vest. Ar fi fost o soluție logică, care ar fi salvat sute de mii de vieți. Dar Washingtonul și Londra au spus nu.

Pe 9 aprilie 2022, la Kiev a aterizat Boris Johnson, premierul Marii Britanii. Nu venise cu planuri de pace, ci cu un ordin: „Luptați până la capăt!”.

Mesajul era simplu – nu contează că Ucraina arde, că orașele sunt transformate în ruine, că oamenii sunt carne de tun. Important era ca NATO să avanseze și Rusia să fie slăbită. Neutralitatea? Inacceptabilă. Pace? De neconceput. Zelenski, marioneta perfectă, a ascultat.

Rezultatul? 600.000 de morți ucraineni până în 2024, după cum arată estimările lui Sachs. Șase sute de mii de destine frânte pentru ambițiile geopolitice ale Washingtonului.

Șase sute de mii de soldați, majoritatea tineri, trimiși să moară pe front cu promisiunea mincinoasă că Occidentul „le acoperă spatele”. Realitatea? SUA și Marea Britanie nu au trimis niciun soldat. Au trimis doar arme, bani și propagandă.

În loc să fie un lider responsabil, Zelenski a devenit purtătorul de cuvânt al complexului militar-industrial american. În loc să negocieze pacea, a preferat să joace rolul de actor tragic pe scena globală, cu aplauze de la Congresul SUA și de la Parlamentul European. Dar în spatele aplauzelor, poporul ucrainean a plătit prețul suprem.

Nu este prima oară când Occidentul sacrifică națiuni întregi.

Irak, cu sutele de mii de morți pentru „arme de distrugere în masă” care nu au existat niciodată.

Libia, transformată din cea mai bogată țară africană într-un deșert al bandelor și traficului de sclavi.

Afganistanul, abandonat după 20 de ani de ocupație inutilă. Și acum Ucraina – un nou pion sacrificat pe tabla de șah a Washingtonului.

Sachs o spune fără ocol: „Nu avem de-a face cu un nebun ca Hitler, așa cum ni se spune zilnic. Avem de-a face cu o istorie falsificată complet, o narațiune de PR a Guvernului SUA.”

Adevărul este că Putin a tras semnale de alarmă repetate, cerând oprirea extinderii NATO. A propus chiar, în decembrie 2021, un Acord de Securitate pentru stabilitatea Europei. SUA și Marea Britanie au refuzat. De ce? Pentru că războiul le aduce profit și control.

Cine câștigă din această tragedie? Companiile americane de armament: Lockheed Martin, Raytheon, Northrop Grumman. Cine pierde? Poporul ucrainean, împins la sacrificiu de liderii săi și de „aliații” occidentali. În loc să fie salvată, Ucraina este folosită. În loc să fie neutră și sigură, este transformată în câmp de bătălie.

Și România? România este pusă în aceeași capcană. Klaus Iohannis și Nicușor Dan se laudă că suntem „parteneri de nădejde ai NATO”, dar realitatea e crudă: ne-am transformat în poligon militar și rezervor de resurse.

În loc să învățăm din drama ucraineană, guvernanții noștri pun țara la dispoziția acelorași forțe care au împins Ucraina în abis.

Ceea ce Sachs a avut curaj să spună la Cambridge ar trebui să răsune în toată România: războiul nu este despre democrație sau libertate, ci despre expansionismul NATO și minciunile SUA.

Dacă acceptăm această minciună, vom avea și noi soarta ucrainenilor – morminte pline și familii distruse, în timp ce companiile de armament își umplu conturile.

Capitolul II – Cronica trădării occidentale.

Ca să înțelegem drama de azi din Ucraina, trebuie să ne întoarcem la începuturi. Totul pornește de la o promisiune trădată. În 1990, secretarul de stat american James Baker i-a spus lui Mihail Gorbaciov că NATO nu se va extinde „niciun centimetru spre est” dacă URSS acceptă reunificarea Germaniei.

A fost o înțelegere între marile puteri, un cuvânt de onoare. Numai că, pentru Washington, cuvântul dat nu a valorat nici cât o hârtie igienică.

În 1994, sub Bill Clinton, SUA au dat drumul planului de extindere. Prima rundă, în 1999: Polonia, Ungaria, Cehia. Coincidență sau nu, același an în care NATO a bombardat Serbia, transformând Belgradul într-o țintă pentru 78 de zile consecutive.

A fost pentru prima dată după 1945 când o capitală europeană era lovită cu rachete de „aliați”. Cine a dat semnalul? Madeleine Albright, secretar de stat american, care a justificat agresiunea cu fraze cinice despre „drepturile omului”. Drepturile cui? Ale kosovarilor? Sau dreptul SUA de a redesena harta Europei după bunul plac?

A urmat 2002, când președintele George W. Bush a retras SUA din tratatul anti-rachetă. Decizie unilaterală, sfidătoare, care a permis amplasarea scuturilor în Europa de Est – inclusiv în România, la Deveselu. Pentru ruși, a fost un act de ostilitate directă: rachete americane la câteva minute de Moscova.

În 2004 și 2005, SUA s-au implicat în „revoluțiile colorate” din Ucraina și Georgia. Așa-zisa „democratizare” a fost, de fapt, operațiune de schimbare a regimului, cu finanțări masive și ONG-uri controlate din exterior.

În 2010, când Viktor Ianukovici a câștigat alegerile cu promisiunea neutralității Ucrainei, Occidentul a intrat în panică. Și în februarie 2014, s-a ajuns la momentul decisiv:

Victoria Nuland și ambasadorul Geoffrey Pyatt sunt prinși în convorbirea în care planifică viitorul guvern de la Kiev. „Fuck the EU!”, spunea Nuland, arătând cât respect are Washingtonul pentru „aliați”. Răsturnarea lui Ianukovici a fost momentul zero al războiului.

Ceea ce profesorul Sachs subliniază este esențial: rușii au tras semnale de alarmă constant. În decembrie 2021, Putin a propus un Acord de Securitate cu SUA, în care cerea un singur lucru simplu: oprirea expansiunii NATO spre frontierele rusești.

Era șansa reală de a evita conflictul. Răspunsul Washingtonului? Batjocură și refuz. În schimb, NATO a continuat să includă în brațele sale statele baltice, Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia. Exact ceea ce promisese că nu va face.

Astfel, Occidentul și-a creat propria poveste mincinoasă: „Putin, noul Hitler, atacă fără motiv”. Dar faptele arată altceva: SUA au împins deliberat Rusia într-un colț, prin trădări succesive, prin baze militare la graniță, prin schimbări de regim orchestrate.

Nu putem să nu comparăm această ipocrizie cu alte episoade. În Irak, minciuna cu „armele de distrugere în masă”. În Libia, pretextul „drepturilor omului”, care a distrus o țară prosperă.

În Afganistan, două decenii de ocupație inutile, încheiate cu o fugă rușinoasă. Occidentul are o tradiție: minte, ocupă, destabilizează. Ucraina este doar cel mai recent exemplu.

Și aici intervine tragedia României. În loc să învețe din greșelile altora, politicienii noștri – Klaus Iohannis, Ilie Bolojan, Alexandru Nazare – s-au predat total.

Am acceptat scutul de la Deveselu, am acceptat să devenim depozit de arme și poligon pentru NATO, am acceptat să creștem cheltuielile militare la 5% din PIB, în timp ce spitalele se prăbușesc și școlile nu au căldură.

„Cronica trădării occidentale” nu e doar o lecție de istorie. Este un avertisment. Dacă acceptăm minciunile SUA și NATO fără să clipim, sfârșim exact ca Ucraina: un stat distrus, sacrificat pe altarul ambițiilor imperiale. Și atunci, nu doar Kievul va fi în ruină, ci și Bucureștiul, Iașul sau Clujul.

Concluzii – România, colonia perfectă.

Din tot ceea ce a spus Jeffrey D. Sachs la Cambridge, reiese un adevăr simplu: războiul din Ucraina nu este rodul unui „dictator nebun”, ci al unei minciuni istorice fabricate la Washington și Londra. SUA au promis că NATO nu se va extinde.

Au mințit. Au bombardat Belgradul, au schimbat regimuri la Kiev, au instalat scuturi anti-rachetă la câțiva kilometri de Moscova. Și când Rusia a spus „ajunge!”, Occidentul a aruncat vina pe Putin, prezentându-l drept Hitlerul secolului XXI.

Prețul? 600.000 de ucraineni morți, milioane de refugiați, o țară rasă de pe hartă. Dar pentru companiile americane de armament, pentru politicienii corupți din SUA și UE, pentru aparatul de propagandă globalist, totul se numește „apărarea democrației”. Un cinism greu de imaginat.

România, în tot acest tablou, joacă rolul coloniei perfecte. Klaus Iohannis a semnat acorduri care ne obligă să pompăm miliarde în arme, Nicușor Dan a susținut la B9 creșterea cheltuielilor militare la 5% din PIB, iar Ursula von der Leyen cere sacrificii economice pentru a finanța Ucraina. În timp ce spitalele se prăbușesc și profesorii trăiesc în mizerie, guvernanții noștri dau miliarde pentru tancuri și rachete.

Istoria recentă arată limpede: Occidentul nu are aliați, are doar vasali. Și vasalii care nu se supun sunt zdrobiți. Dacă Ucraina a fost sacrificată, România e doar următoarea pe listă. În loc să fie un stat suveran, devine depozit NATO, poligon militar și sursă de carne de tun.

Concluzia e dureroasă, dar inevitabilă: vai de mama noastră dacă nu ne trezim. Căci în timp ce Washingtonul și Bruxelles-ul scriu scenariile, noi suntem doar figuranți, plătim nota de plată și, la final, punem și crucile pe morminte.

Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.

Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.

Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.