2025. „Binefacerile Democrației Dâmbovițene”!
Introducere – România, 35 de ani de libertate confiscată.
Au trecut peste trei decenii de la momentul în care poporul român, orbit de speranțe și amețit de gloanțele trase pe 21 decembrie 1989, a fost convins că intră în „lumea liberă”.
S-a strigat „Jos Ceaușescu!”, „Jos Comunismul” dar în locul lor a fost pus un sistem mai pervers, mai viclean, mai versatil. Iar în loc de democrație – am primit democrație „dâmbovițeană”, adică o formă fără fond, un decor din ghips cu miros de hoție, impostură și sânge nevinovat.
Libertatea de exprimare a fost înlocuită cu libertatea de a minți. Justiția – cu un show ieftin pe Antena 3. Drepturile cetățeanului – cu drepturile clanurilor. Economia – cu o suveică între bugetul de stat și vilele baronilor.
Siguranța publică? Un lux. Cinstea? O glumă. România, după 35 de ani de „libertate”, e o țară în care interlopii taie cu sabia în stradă, în care drogații vând heroină în curtea școlii, iar copiii sunt înmormântați în timp ce criminalii primesc „cu suspendare”.
Iar peste tot acest dezastru planează figura democratică a politicianului modern: costum de firmă, declarație de avere mincinoasă, firmă pe numele amantei și discurs despre „valorile europene”.
Ne-au spus că ne-au scăpat de dictatură. Dar ce trăim azi este mai perfid decât orice: o dictatură a corupției, a rețelelor, a clanurilor și a fricii de a vorbi. Așa arată „binefacerile” tranziției. Un popor păcălit, umilit, jefuit și apoi pus să mai voteze încă o dată cu aceeași mână de bandiți.
Bine ați venit în „Democrația Dâmbovițeană”!
Sunteți liberi să fiți furați. În fiecare zi, oră și minut. Când voi vă odihniți după o zi grea de muncă, ei atunci încep să fure, pentru că ei numuncesc și sunt odihniți în permanență.
Capitolul I – Democrația clanurilor: interlopii ca factori de ordine publică în cartiere și sate.
Dacă democrația ar fi însemnat domnia legii, atunci România ar fi fost un model. Dar în varianta dâmbovițeană, democrația înseamnă că legea o fac clanurile.
Cu sabia, cu pumnul, cu pistolul și, cel mai adesea, cu protecție de sus. În peste 30 de ani de libertate, clanurile interlope n-au fost distruse, au fost amplificate și asimilate de sistemul politic.
S-au transformat în parteneri tăcuți ai autorităților. Iar în multe localități din România, interlopii sunt cei care „asigură ordinea publică”, adică taxele de protecție, „pedeapsa” pentru cei care nu cotizează și liniștea cumpărată cu teamă.
Duduienii, Sportivii, Cămătarii, Cordunenii, Caran și ai lui, Ștoacă – nu mai sunt simple nume de clan. Sunt structuri de putere paralelă, cu influență în primării, secții de poliție, spitale și chiar în instanțe.
Și nu e o metaforă. În multe cazuri, interlopii români sunt finanțatori de campanie, „coordonatori” de voturi în cartiere sărace și furnizori de „pază” pentru candidați.
Politicienii locali îi protejează pentru că ei aduc voturi. Polițiștii îi ignoră pentru că primesc „atenții”. Judecătorii îi iartă pentru că primesc „dosare cu recomandări”.
Exemplele sunt multe și revoltătoare.
- În Sectorul 5, clanuri precum Duduienii au dictat ordinea în Rahova și Ferentari ani la rând.
- În Craiova, Poliția locală a fost filmată în timp ce le deschidea drumul cu girofaruri „băieților” la nunți.
- În Iași, Cordunenii au fost lăsați ani întregi să strângă taxe de protecție de la afaceriști locali fără să fie deranjați.
- În Arad, traficanții de țigări au ajuns să controleze tot ce înseamnă piață neagră, sub privirea caldă a „organelor”.
Acești indivizi nu doar că n-au fost eliminați, dar au fost încorporați în sistemul democratic românesc ca varianta informală de autoritate. Se bat în trafic, fac live-uri cu arme, provoacă accidente, omoară cu cruzime – și scapă.
Pentru că „n-au antecedente”. Sau pentru că „instanța a considerat că nu sunt un pericol social”. Între timp, românul care scrie o înjurătură pe Facebook despre președinte sau poliție e ridicat de mascați.
În multe sate din sudul țării sau în cartierele de la marginea orașelor, oamenii nu sună la 112. Sună la „nea Gigi de la clan”, că rezolvă el”. Și știi ce e mai grav? Chiar rezolvă.
Cu bastonul, cu intimidarea, cu „să vină să-și ceară scuze în genunchi”. Pentru că statul român nu mai există. Iar unde e vid de autoritate, apare mafia.
Și nu doar că statul a pierdut bătălia. Dar a și închiriat tronul. În 2024, un șef de clan a candidat pe listele unui partid parlamentar. Altul a organizat acțiuni caritabile de Crăciun și a primit Diplomă de Excelență din partea primăriei. Iar televiziunile l-au filmat cu „respect”.
Asta e „democrația” pe care o trăim. O junglă în care interlopul are stat și popor, iar cetățeanul cinstit e un obstacol.
Capitolul II – Crima ca regulă, nu excepție: droguri, violență, jafuri și justiția care se uită în altă parte.
În democrația dâmbovițeană, crima nu mai e o excepție – e decorul permanent al vieții cotidiene. România de azi e o țară în care traficanții își fac live-uri din mașini de lux, în care violatorii primesc pedepse cu suspendare, iar traficanții de droguri sunt tratați ca niște „antreprenori alternativi”.
Sistemul judiciar și poliția au devenit, în cel mai bun caz, spectatori. În cel mai rău – complici.
Școlile au devenit piețe de desfacere pentru prafuri, iar curțile liceelor sunt populate de dealeri de 16–17 ani, care cară marfă pentru „băieții mari”. Se vând pastile, cocaină, etnobotanice, prafuri sintetice – direct din ghiozdan. Iar când părinții își găsesc copiii morți în baie, cu spumă la gură, autoritățile invocă lipsa resurselor, lipsa personalului, lipsa camerelor de supraveghere.
Dar nu invocă lipsa interesului, pentru că în multe cazuri, traficanții locali sunt „cunoscuți” de poliție și „lăsați să-și facă treaba”.
Uitați doar câteva exemple recente:
- Tânărul de 19 ani din Arad, care și-a înjunghiat mortal părinții adoptivi – fusese prins cu droguri de două ori, dar „n-a fost considerat pericol”.
- Fetița de 12 ani din Giurgiu, violată de un vecin „cu antecedente”, eliberat condiționat „pentru bună purtare”.
- Taximetristul din Timișoara, omorât pentru 150 de lei, de un individ eliberat în 2023 în baza recursului compensatoriu.
- Adolescenta din Suceava, decedată după o supradoză de 3-MMC, procurată dintr-un grup de WhatsApp al elevilor.
Iar în spatele acestor drame se află o justiție paralizată de propria corupție, frică și complicitate. Judecători care dau pedepse simbolice sub motivul „integrării sociale a inculpatului”.
Procurori care uită să trimită dosare în instanță la timp. Polițiști care pierd probe. Sau, mai simplu, închid ochii.
Aici nu mai vorbim despre incompetență. Vorbim despre un abandon sistemic al cetățeanului de rând. Despre o trădare colectivă a celor care ar trebui să apere viața, libertatea și siguranța publică. În România, justiția nu este oarbă. Este orbită intenționat.
Iar presa? Ah, presa. În loc să pună reflectorul pe vinovați, preferă să îi umanizeze. „Tânărul era pasionat de muzică”. „Avea o copilărie grea”. „Nu se știe sigur ce a consumat”.
Nicio întrebare despre cine l-a protejat, cine a închis ochii, cine a luat bani. Doar compasiune pentru călăi și tăcere pentru victime.
Într-o țară normală, asemenea abuzuri ar duce la revoltă națională. În România, duc la încă un caz clasat. Iar între timp, românii își închid copiii în casă după ora 20.00 și se roagă să nu greșească strada.
Asta e „libertatea” din democrația dâmbovițeană: libertatea de a fi ucis, tâlhărit sau distrus, în timp ce statul e ocupat să taie pensii și să reorganizeze comisii.
Capitolul III – Miliardarii din bugetul de stat: corupția transpartinică și marile tunuri.
În democrația dâmbovițeană, bugetul de stat e ca o stână fără cioban: intră cine vrea, mulge cine poate, iar poporul rămâne cu burta goală și cu pielea jupuită.
De la PNL la PSD, de la USR la UDMR, de la primari de comună la miniștri de resort, toți și-au făcut partide din bani publici. România nu mai are guvernare, are suveici instituționalizate.
Tunurile s-au rafinat. Nu mai vin cu sacii de bani, ci cu consultanță, licitații „cu unic ofertant”, proiecte „strategice”, PNRR-uri, fonduri europene și digitalizare „verde”.
În realitate, totul se reduce la același mecanism: banii se scurg din buget în buzunarele unei rețele închise, formate din politicieni, prieteni, amante, rude și firme de casă.
Câteva „binefaceri” ale acestei corupții rafinate:
- PNRR-ul românesc, în valoare de 29 miliarde euro – aproape jumătate s-a evaporat în studii de fezabilitate, consultanță „de specialitate”, platforme IT care nu funcționează și drumuri „verzi” care duc în câmp.
- Autostrăzile promise – contracte semnate, plătite, dar neterminate. În schimb, constructorii au dat donații la partide.
- Digitalizarea ANAF, făcută cu firme obscure, fără licitație reală, pentru zeci de milioane. Rezultatul? ANAF-ul nu poate trimite e-mailuri, dar poate bloca conturi automat.
- Achiziții în pandemie, de la combinezoane la măști la ventilatoare: firme de apartament, contracte duble, prețuri umflate cu 300%. Nimeni nu a fost condamnat serios.
- Ministerul Transporturilor, sub toate guvernele, a tocat miliarde în licitații pentru CFR, poduri și reabilitări care nu s-au realizat. În schimb, directorii au devenit milionari.
- „Academia de consultanță” a politicienilor – în care aceiași 20 de firme câștigă 80% din contractele cu statul, indiferent de cine e la putere.
Aceasta este corupția transpartinică. Pentru că, în România, corupția nu e legată de doctrină. E legată de rețea. Când pleacă PNL, vin ai lor de la PSD.
Când vin useriștii, schimbă doar IBAN-ul. Când vine UDMR-ul, bagă banii în Harghita și Covasna. Și toți tac, pentru că toți au bube în cap și dosare în fișierele SRI.
Iar când vreun ziarist îndrăznește să întrebe ceva, e blocat, linșat sau transformat în „dușman al statului”. Când vreun procuror vrea să deschidă dosar – e mutat disciplinar. Când apare un avertizor de integritate – e hăituit ca un câine.
În tot acest timp, milionarii se înmulțesc la fiecare an electoral. Și nu vorbim de antreprenori, ci de funcționari, parlamentari, primari de orașe cu 10.000 de locuitori care au vile de 1 milion de euro și jeep-uri de 120.000 euro. Cei mai mulți nu știu nici să-și scrie declarația de avere, dar știu foarte bine să o „optimizeze”.
La toate astea, adăugăm și „justiția selectivă”:
- Dosare ținute la sertar 10 ani.
- Achitări în lanț pentru „greii” sistemului.
- Decizii CCR care „anulează probe” și „elimină interceptări”.
Rezultatul? România nu e un stat corupt. E un stat construit pentru corupție.
Capitolul IV – Sărăcia programată: cum a devenit poporul român o resursă pentru excroci.
Dacă interlopii conduc strada, iar milionarii jefuiesc bugetul, ce rămâne pentru poporul de rând? Sărăcie. Frică. Umilință. O viață de câine fără lesă, dar cu botniță.
Așa arată „binefacerile” democrației dâmbovițene pentru românul onest: cel care muncește pentru un salariu minim, plătește taxe uriașe, înghite minciuni electorale și încă mai merge la vot, sperând ca, de data asta, poate… se schimbă ceva.
Sărăcia în România nu e o greșeală. E o strategie. Un sistem gândit perfect pentru a menține populația în stare de dependență și disperare. Un popor sărac este ușor de manipulat.
Îi arunci o pungă cu făină înainte de alegeri, un voucher pentru ochelari, o promisiune de pensie mărită cu 100 de lei – și îl ai la mână.
Așa funcționează democrația la noi:
- Peste 5 milioane de români trăiesc sub pragul sărăciei, cu mai puțin de 1300 de lei pe lună.
- Pensionari care aleg între mâncare și medicamente, dar primesc la TV „sfaturi nutriționale” de la miniștri cu Rolex la mână.
- Tineri care lucrează 10 ore pe zi în call-center-uri sau curierat pentru 3000 de lei net.
- Fermieri falimentați de importuri subvenționate și lăsați să arunce producția pe câmp, în timp ce supermarketurile vând roșii din Spania.
- Salarii minime, dar cu taxe maxime. România are una dintre cele mai mari poveri fiscale pe salariile mici din UE.
Și dacă românul mai spera că poate economisi ceva, vine excrocheria organizată:
- Comisioane bancare la orice mișcare.
- Facturi „estimate” la utilități, indiferent dacă consumi sau nu.
- Asigurări RCA duble, prețuri la alimente triple față de Ungaria.
- Prețuri la chirii imposibile, impuse de o mafie imobiliară cu „băieți” care cumpără blocuri la pachet.
- Dobânzi bancare abuzive pentru cei care îndrăznesc să ceară credit.
- Cursuri și taxe „obligatorii” în educație, sănătate, administrație – toate controlate de rețele.
Peste toate, s-a construit și o industrie a excrocheriei legalizate. De la șmecheri care vând „NFT-uri românești” și până la „investitori” care păcălesc zeci de mii de oameni cu platforme de tranzacționare fantomă, România e raiul escrocilor. Pentru că autoritățile nu doar că nu-i opresc. De multe ori, sunt chiar parte din rețea.
Și-atunci, ce învață românul de rând?
Că munca nu te salvează.
Că cinstea te face prost, pentru că dacă nu ai bani miroși a prost de la 2 km.
Că legea nu te apără, ci te hărțuiește.
Sărăcia e metoda ideală de control. Omenii săraci nu au timp să gândească. Sunt prea ocupați să supraviețuiască. Așa că nu ies în stradă, nu cer dreptate, nu întreabă de ce X are 7 case și 0 ani de muncă. Românul sărac e ideal: se teme, se roagă, tace.
Aceasta e, poate, cea mai perversă reușită a democrației dâmbovițene: a transformat poporul român într-o resursă de exploatat. Nu oameni. Nu cetățeni. Nu contribuabili. Ci sclavi cu buletin și factură la gaze.
Capitolul V – Dictatura neomarxistă prinde aripi: cenzură, reeducare, ideologie de laborator.
Pe lângă interlopi, mafioți politici și hoți la drumul mare, România „democratică” a mai născut o creatură hidoasă: dictatura neomarxistă, cu chip zâmbitor, discurs divers și intenții aparent nobile.
Sub pretextul apărării drepturilor și combaterii discriminării, asistăm la o ofensivă agresivă a unei ideologii care nu mai vrea doar toleranță, ci supunere totală.
Nu mai e vorba despre drepturi pentru toți. E vorba despre impunerea unei religii politice – cu dogme, tabuuri, excomunicări și Inchiziție 2.0.
Ce înseamnă, în România, dictatura neomarxistă?
- **Ai altă opinie decât linia „corectă” a ONG-urilor progresiste? Ești extremist.
- Nu ești de acord cu educația sexuală de la 6 ani? Ești retrograd.
- Vrei să spui că o femeie e adult biologic și nu „persoană cu uter”? Ești transfob.
- Nu susții migrația necontrolată? Ești rasist.
- Crezi în familie, biserică, tradiții? Ești fascist medieval.**
Această ideologie se infiltrează în educație, justiție, administrație, presă și chiar în corporații. Copiii sunt învățați că identitatea sexuală e fluidă, că patria e o invenție toxică, că părinții pot fi periculoși dacă nu gândesc „corect”. Iar profesorii care refuză această linie riscă anchete, marginalizare sau excludere.
Universitățile românești, în loc să formeze caractere și gândire critică, devin laboratoare de propagandă woke. Se finanțează cursuri despre „gen neutru”, „decolonizarea gândirii europene”, „rolul masculinității toxice în istoria României”.
În același timp, istoria națională dispare, Eminescu e suspectat de naționalism, iar Hora Unirii e înlocuită de dansuri „incluzive”.
Mass-media e aservită. Presa care nu preia discursul oficial e tăiată de la fonduri. Facebook și YouTube cenzurează în masă. TikTok blochează conturi „neconforme”. Iar Comisia Europeană cere, tot mai apăsat, o „strategie comună împotriva discursului instigator la ură” – adică împotriva oricărui discurs care nu se încadrează în narațiunea oficială.
Justiția devine complice.
- Cenzura e mascată prin legi „anti-extremism”.
- Părinții care refuză anumite manuale sunt amenințați.
- Protestatarii conservatori sunt amendați și ridiculizați.
- Preoții care vorbesc despre familie sunt anchetați.
ONG-urile devin guvernatori ideologici. Cu bani de la Soros, Comisia Europeană, Fundația Rockefeller și alte entități „altruiste”, aceste structuri decid ce înseamnă „corect”. Nu Parlamentul, nu poporul, ci ONG-urile. Ele fac presiune pe guvern, dau verdicte, „monitorizează”, notează, denunță.
Sub această presiune ideologică, România își pierde sufletul. Devine un laborator social în care valorile reale sunt scoase din manuale, istoria e rescrisă, iar religia e considerată obstacol. Democrația e doar o carcasă sub care se înfig pumnale ideologice.
Și ce e mai periculos? Că totul se face cu aerul superior al progresului. Iar cine îndrăznește să critice e redus la tăcere cu o etichetă: extremist, legionar, putinist, iliberal.
Așa prinde aripi dictatura neomarxistă.
Nu cu tancuri, ci cu granturi.
Nu cu închisori, ci cu algoritmi.
Nu cu gulaguri, ci cu ostracizare digitală.
Concluzii – România, un decor de democrație peste o mlaștină de impostură, teroare și jaf organizat.
Așa arată, după 35 de ani, „Binefacerile Democrației Dâmbovițene”: o țară în care clanurile conduc străzile, interlopii dictează ordinea, copiii cad pradă drogurilor, iar poporul e ținut în viață cu o pungă de zahăr și o speranță falsă. România nu este o democrație.
Este o fațadă electorală a unui sistem mafiot, complice și profund criminal.
- Avem alegeri, dar nu avem opțiuni.
- Avem Parlament, dar nu avem legi pentru oameni.
- Avem justiție, dar nu avem dreptate.
- Avem Constituție, dar nu avem curaj s-o aplicăm.
- Avem SRI, SIE, DGA, ANI, CCR, dar toți își dau ochii peste cap când se fură ziua-n amiaza mare.
România a fost împărțită, tranșată și vândută pe bucăți. Politicienii s-au îmbogățit, iar poporul s-a obișnuit sărăcia ca normalitate. Milioane au plecat, milioane suportă.
Restul – colaborează, cu frică sau cu interes. Iar peste acest peisaj tragic s-a așternut și dictatura ideologică, impusă din afară și acceptată cu slugărnicie de elitele locale: analfabeți cu burse europene și trădători cu vocabular progresist.
România a devenit o colonie internă a corupției și o colonie externă a ideologiilor woke.
Ne sunt luați banii, valorile, siguranța și identitatea. Totul în numele unei democrații care nu ne aparține.
Aceasta nu este democrație. Este o iluzie letală, o ruină împachetată în steagul UE, o comedie sinistră în care hoții conduc, iar victimele plătesc.
Iar poporul? Poporul tace. Încă.
Dar va veni o zi când toată această tăcere se va transforma în urlet. Și toți cei care au construit această mizerie numită „democrație dâmbovițeană” vor regreta că nu au învățat nimic din istorie.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.