2025. Lumea fără leac: când globalismul și progresismul se unesc împotriva omului!
Introducere.
2025 nu e un simplu număr de calendar — e diagnosticul unei epoci bolnave. Lumea pe care o moștenim nu suferă de o criză punctuală, ci de o stare cronică: puterea s-a transformat în boală, iar tratamentul ei e refuzat sistematic de cei care prosperă din suferință.
Ce numim „progres” nu e altceva decât un instrument rafinat de control: globalismul țese rețele, conglomeratele și instituțiile multinaționale impun reguli, norme și «valori» care, sub pretextul incluziunii, decapitează suveranitatea, demnitatea și bunul-simț.
În aceste pagini scormonim istoria, pentru că pandemia puterii nu e nouă — are rădăcini adânci în colonialismul jefuitor și în totalitarismele care au urmat, dar azi a învățat să se prefacă în blândețe.
Progresismul devine mască morală; tehnologia — lanț; politica economică — un exercițiu de sacrificiu al majorității pentru profitul unei minorități.
Vom deschide fiecare rană: de la prăduirea resurselor la mecanismele moderne de disciplinare, până la reacțiile suveraniste care, oricât de imperfecte, sunt ultimele bastioane ale libertății. Fără pietăți, fără cosmetizări — doar anatomia rece a unui sistem care refuză vindecarea.
Capitolul I – Colonialismul – începutul dominației prin frică și resurse.
Civilizația occidentală își poartă rușinea ca pe o medalie. În numele „descoperirii lumii”, Europa a deschis rana lumii. Spania, Portugalia, Marea Britanie, Franța, Olanda — toți sfinții imperiului modern — au măcelărit popoare întregi, au jefuit continente, au inventat conceptul de „civilizare” doar ca să ascundă jafurile sub un strat de ipocrizie creștină și retorică morală.
„Evangelizare”, spuneau ei, în timp ce ardeau sate, răpeau femei și transportau milioane de oameni în lanțuri. Din Congo până în India, din Peru până în Filipine, „misiunea albului” a fost un genocid cu binecuvântare papală.
Aurul și sângele au fost primele monede globale. Aurul smuls din minele amerindiene a clădit băncile din Londra și Paris.
Sângele vărsat în colonii a fost transformat în parfumuri, stofe și catedrale. Iar frica — frica de „sălbatici”, frica de „ceilalți” — a devenit primul instrument politic al lumii moderne.
Un imperiu nu se construiește doar cu arme, ci cu narațiuni: europenii au inventat imaginea barbarului, pentru a justifica barbaria proprie.
În spatele misiunilor religioase se ascundea Biserica ca acționar principal al comerțului cu sclavi, iar Vaticanul a închis ochii la crimele comise în numele crucii.
„Dumnezeu e cu noi”, strigau conquistadorii, în timp ce omorau tot ce nu purta chipul Europei. Iar această combinație de credință falsă și profit real a născut un model care nu s-a stins nici astăzi: exploatarea economică sub pretext moral.
Colonialismul n-a dispărut. S-a rafinat. A trecut de la caravela lui Columb la consiliile de administrație ale corporațiilor globale. Țările nu mai sunt invadate cu tunuri, ci cu tratate comerciale; popoarele nu mai sunt convertite la o religie, ci la o ideologie: consumul.
Banii, resursele și tehnologia au înlocuit armatele, dar scopul a rămas identic — controlul total al resurselor și al oamenilor.
Africa, jefuită de secole, e și astăzi laboratorul marilor puteri: companiile de extracție minieră din Congo sau Niger au schimbat doar stindardul — în locul drapelului britanic, azi flutură logourile corporațiilor americane, chineze sau europene.
Asia e transformată în fabrică, iar Europa de Est — în periferie obedientă, exportatoare de muncă ieftină și importatoare de ideologie scumpă.
Colonialismul a fost doar începutul unei metode universale de dominare: fabricarea dependenței. Întâi te cuceresc prin sabie, apoi prin datorii, astăzi prin normele impuse de Uniunea Europeană sau de Fondul Monetar Internațional.
„Ajutorul pentru dezvoltare” e noua Evanghelie colonială: îți oferă bani ca să nu te ridici niciodată.
În secolul XXI, colonizatorul nu mai vine cu pușca — vine cu green deal-uri, taxe de carbon și discursuri despre egalitate. Dar în spatele acestei retorici stă același adevăr: cei puternici n-au renunțat niciodată la obiceiul de a fura, doar l-au ambalat mai frumos.
Capitolul II – Comunismul – experimentul totalitar al secolului XX.
Dacă colonialismul a fost biciul lumii vechi, comunismul a fost lanțul lumii moderne. Din ruinele unui imperiu putred s-a născut o ideologie care a promis egalitate, dar a livrat doar teroare.
Sub steagul roșu al „eliberării proletare”, s-au ascuns cei mai mari ingineri ai minciunii din secolul XX. Marx a scris teoria, Lenin a transformat-o în armă, Stalin a ridicat-o la rang de religie.
O religie fără Dumnezeu, dar cu ritualuri de sânge, dogme inflexibile și o ierarhie mai crudă decât orice monarhie medievală.
Comunismul a furat de la om nu doar libertatea, ci și sensul existenței. A creat omul nou — adică omul frânt. Individul care nu gândește, doar execută; care nu crede, doar repetă; care nu visează, doar se teme.
Sub lozinca „puterea poporului”, Partidul a devenit noul zeu — un zeu mic, birocratic, cu chipul lui Stalin, Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu, și cu un apetit insațiabil pentru supunere totală.
Nimic nu e mai perfid decât o dictatură care se pretinde morală. Comunismul a proclamat dreptatea socială, dar a creat privilegiați, nomenclaturi, vile conspirative și lagăre de muncă.
A jurat că va aduce fericirea colectivă, dar a transformat fericirea în delict. A promis eliberarea claselor, dar a fabricat un popor întreg de prizonieri.
Exemplele abundă. În Uniunea Sovietică, zeci de milioane au pierit în Gulag, înfometați, torturați, șterși din istorie. În China lui Mao, Revoluția Culturală a însemnat exterminarea inteligenței. În România, comunismul a fost dublu blestem: adus cu tancurile sovietice și menținut prin frica securistă. Ai zice că e trecut — dar el trăiește încă, rebranduit, sub alte culori și sigle.
Astăzi, comunismul s-a deghizat în progresism. Limbajul e altul, dar mecanismul e identic: colectivizarea gândirii, controlul limbajului, anularea individului.
„Cultura anulării” este exact ceea ce făceau tribunalele staliniste, doar că fără gloanțe — deocamdată. „Egalitatea de șanse” a devenit un nou pretext pentru nivelarea mediocrității, pentru promovarea prostiei în numele diversității.
Partidul unic de ieri s-a transformat în Consensul globalist de azi. Atunci aveam Pravda, azi avem CNN și rețele sociale care dictează ce ai voie să spui. Atunci se ardeau cărți, azi se ard conturi.
Atunci se ștergeau oameni din fotografii, azi se șterg opinii din spațiul public. Totalitarismul nu a murit — s-a digitalizat.
Comunismul a fost cel mai eficient laborator de spălare a minții colective. A inoculat frica de libertate și reflexul supunerii.
A transformat minciuna în virtute de stat și a promovat impostura ca model de reușită. Exact aceleași principii le regăsim acum în birocrațiile globale — de la Bruxelles la Davos — unde funcționarii și tehnocrații se cred mai presus de popoare.
În fond, comunismul n-a fost o greșeală istorică, ci o repetiție generală. Un test al obedienței. O probă de laborator pentru ceea ce urma să vină: globalismul progresist, sistemul perfect al controlului invizibil, unde sclavul își poartă lanțurile cu zâmbetul pe buze, convins că e liber.
Capitolul III – Globalismul progresist – control prin tehnologie și minciună morală.
Dacă comunismul a distrus individul prin teroare și frică, globalismul progresist îl distruge prin șantaj moral și manipulare digitală. Este un experiment totalitar deghizat în „bine colectiv”, unde adevărul e relativ, iar cei care îl enunță sunt considerați dușmani ai progresului.
Globalismul nu mai are nevoie de tancuri sau lagăre. Are algoritmi, rețele sociale, agenții de rating moral și corporații cu putere mai mare decât guvernele. Astăzi, cenzura se face prin shadow banning, fact-checking politic și diplome de „corectitudine morală” — cine nu se conformează, dispare din ochii publicului.
Și nu este vorba doar de tehnologie. Globalismul progresist promovează o ideologie care desființează tradiția, familia și meritocrația.
În numele diversității și incluziunii, indivizii sunt reduși la niște etichete — rasă, gen, orientare sexuală, nivel de conformitate — care devin criterii de acces sau excludere din societate. Aceasta nu mai e libertate, e o versiune sofisticată a colectivizării comuniste.
Exemplele sunt clare. În Uniunea Europeană, inițiativele de „corectitudine politică” impun reguli care limitează libertatea educațională și libertatea de exprimare. În SUA, companiile mari de tehnologie decid ce știri și ce opinii pot fi văzute sau ascultate, influențând alegeri și opinii politice.
La nivel global, organisme precum ONU, WEF sau Banca Mondială se declară arbitri morali, dar își urmăresc agenda economică și geopolitică sub masca „progresului social”.
Această formă de control e subtilă, dar devastatoare. Nu mai contează dacă ai dreptate sau nu; contează dacă opinia ta se aliniază cu „valorile globale” dictate de elitele planetare.
Se creează o masă de oameni care nu mai gândesc, ci se conformează, și o elită care decide cine e „corect” și cine e „obraznic”. Exact aceeași logică cu vechiul politburo: obediență totală, răsplată pentru conformitate, pedeapsă pentru disidență.
Globalismul progresist se hrănește cu frica de stigmatizare. Cine nu acceptă „noul normal” riscă marginalizarea socială, pierderea locului de muncă, blocarea conturilor, anularea reputației.
Toate acestea sunt instrumente mai eficiente decât orice lagăr de muncă, pentru că lucrează asupra psihicului și asupra dorinței de apartenență a individului.
Dar nimic nu e mai ironic decât armata voluntară de „binevoitori” care luptă pentru drepturile omului globalizat, în timp ce în spate se construiește un mecanism de control absolut.
Banii publici, granturile internaționale și fondurile corporațiilor se scurg către proiecte care mai degrabă disciplinează decât eliberează.
Practic, progresismul globalist și comunismul împărtășesc aceeași matrice: supunere prin ideologie, manipulare prin frică sau rușine și eliminarea individului critic. Singura diferență e ambalajul: ieri roșu, azi curcubeu și digital.
În concluzie, globalismul progresist nu este doar o politică, ci un experiment de control social.
Cine nu-l recunoaște riscă să devină complice la propria sa sclavie, convins că participă la o utopie. Dar utopia nu există: există doar lanțuri mai fine, dar la fel de strânse ca cele de ieri.
Capitolul IV – Mișcările suveraniste – singura barieră în calea dictaturii globale.
Într-o lume în care globalismul progresist caută să transforme societățile în laboratoare de obediență și uniformitate morală, mișcările suveraniste reprezintă ultimul zid de apărare al individului și al statelor.
Ele sunt cele care spun „Nu!” centralizării absolute și încercării de a uniformiza identități, culturi și economii sub o umbrelă globală.
Suveranismul nu e o nostalgie a trecutului, ci o reacție pragmatică la dictatura ideologică. Statele care își păstrează suveranitatea fiscală, legislativă și culturală pot proteja cetățenii de excesele progresismului global.
Exemplele europene sunt grăitoare: Ungaria lui Viktor Orbán, Polonia sub PiS sau chiar unele inițiative din Italia și Franța arată că opoziția organizată poate reduce presiunea „corectitudinii globale” și poate limita amestecul instituțiilor externe în viața internă a statelor.
În România, suveraniștii au încercat să tragă semnale de alarmă cu privire la influențele externe, la slăbiciunile legislative și la furtul de resurse naționale.
Dar mesajele lor sunt constant subminate de elitele politice și media obedientă, care glorifică globalismul progresist și marginalizează vocea opoziției.
Or, acolo unde această voce e absentă, controlul se instaurează fără opoziție, iar cetățenii devin marionete într-un joc de putere la scară planetară.
Economia și resursele naturale sunt terenul de luptă al suveraniștilor. În timp ce globalismul își propune să direcționeze fonduri și resurse către proiecte supra-naționale, suveraniștii cer ca banii publici să rămână în țară și să fie folosiți pentru cetățeni, nu pentru agenții de influență internaționale.
În energie, agricultură și infrastructură, supravegherea și controlul local devin armele care apără interesele populației, nu doar pe hârtie, ci efectiv.
Dar suveranismul nu este doar economic. Este o luptă pentru identitate și cultură. Globalismul progresist caută să submineze valorile tradiționale, religia, familia și educația locală, în timp ce mișcările suveraniste le reafirmă.
Această opoziție nu e o ciudățenie politică, ci un răspuns necesar la o presiune ideologică care nu mai lasă loc individului și comunităților să decidă singure pentru viitorul lor.
Fără aceste mișcări, presiunea globalistă ar deveni ireversibilă. Ele sunt capetele de pod care permit oamenilor să-și păstreze libertatea de gândire, dreptul de a protesta și autonomia economică.
În România, suveranismul nu a avut întotdeauna puterea de a împiedica, dar a fost singura voce care a atras atenția asupra derapajelor fiscale, manipulării media și transformării educației în instrument de propagandă globalistă.
În concluzie, mișcările suveraniste sunt ultimele bastioane împotriva uniformizării și controlului global. Ele arată că, în ciuda presiunii colosale a elitelor globale, există încă o șansă pentru oameni și state să-și decidă destinul.
Fără ele, progresismul globalist ar fi complet, iar individul, redus la statutul de resursă de exploatat.
Capitolul V – Concluzii istorice și avertisment final.
Istoria ne arată că sistemele centralizate și ideologiile care caută să controleze totul – de la bani, educație și cultură până la libertatea individuală – se sfârșesc invariabil prin colaps sau violență.
De la comunismul stalinist, la colonialismul european, la experimentele progresismului global modern, modelul este același: puterea concentrată, necontrolată și ascunsă populației conduce la sărăcire, alienare și pierderea demnității umane.
În România, 2025 se profilează ca un an definitoriu. Guvernele succesive, indiferent de culoarea politică, au demonstrat o incapacitate cronică de a proteja cetățeanul.
Creșterile de taxe și amânările plăților pentru drepturile salariale ale bugetarilor, dublate de deficitul bugetar exploziv, arată că administrația nu are nicio intenție reală de a echilibra balanța economică.
În paralel, majorarea artificială a prețului energiei și lipsa de corelare între companiile de stat demonstrează că resursele naționale sunt gestionate pentru profituri private, nu pentru binele populației.
Acest context nu este accidental. Globalismul progresist acționează concertat: institutiile externe, organizațiile internaționale și corporațiile transnaționale caută să transforme statul național într-un instrument de control, nu într-un protector al cetățeanului.
România se află sub presiunea unei paradigme care subminează suveranitatea, marginalizează vocea opoziției și normalizează lipsa de responsabilitate în administrarea resurselor publice.
Mișcările suveraniste, educația responsabilă și presiunea civică rămân singurele bariere împotriva acestui flux de putere.
Fără o reacție organizată, fără voință politică și fără informarea corectă a cetățenilor, România riscă să devină un teritoriu supus directivei globale, în care drepturile fundamentale, libertatea economică și demnitatea individuală sunt compromise.
Avertismentul istoric este clar: societățile care permit concentrarea excesivă a puterii și ignoră avertismentele nu supraviețuiesc ca entități democratice și suverane.
Lecția pentru România este dureroasă, dar indispensabilă. Cetățeanul trebuie să cunoască adevărul despre deficitul bugetar, despre manipulările pieței energiei, despre cheltuielile inutile ale statului și despre încurajarea corupției prin portițele legislative.
Numai atunci se poate construi o rezistență reală la presiunea globalismului progresist.
În final, 2025 nu este doar un an de criză economică și politică; este un an de cotitură morală și socială. Dacă România nu își recapătă puterea de decizie, dacă nu restabilește limitele între stat și cetățean, dacă nu își apără identitatea și resursele, urmările vor fi ireversibile.
Fiecare decizie administrativă, fiecare amendament legislativ și fiecare pas pe scena politică trebuie privite cu scepticism: omul și comunitatea trebuie să rămână prioritatea absolută, nu un sistem global care vede cetățeanul doar ca pe o resursă.
Aceasta este lecția și avertismentul anului 2025: globalismul și progresismul nu iartă, iar România trebuie să reacționeze rapid, hotărât și inteligent, altfel va plăti scump prețul complacenței.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
