2025. Pe Ceaușescu l-am împușcat, de Crăciun, în decembrie 1989. Cu ăștia ce să facem, de Crăciun, în decembrie 2025?
Introducere – Sărăcie generalizată, cu excepția „aleșilor”.
România lui 2025 e o țară sfâșiată în două lumi paralele. Pe de o parte, marea masă a cetățenilor – muncitori, pensionari, tineri care abia își fac un rost – trăiește într-o sărăcie generalizată, cu salarii de mizerie și pensii care nu mai acoperă nici jumătate din coșul zilnic.
Pe de altă parte, o mână de privilegiați – politicieni, interlopi și acoliții lor – se lăfăie în lux, cu vile, jeep-uri de sute de mii de euro și vacanțe exotice plătite din bani publici.
Diferența este grotescă. În timp ce un pensionar de rând scoate monedele pentru a-și lua o pâine de 5 lei, parlamentarii votează pensii speciale de 15.000–20.000 lei.
În timp ce medicii de familie pleacă pe capete, companiile de stat sunt conduse de directori care încasează salarii de 15.000 de euro pe lună, de parcă ar administra Silicon Valley, nu Taromul falimentar sau CFR-ul ruginit.
România este țara în care guvernul predică „austeritatea” pentru popor și huzurul pentru elita de partid. Țara în care se taie sporurile profesorilor, dar se mențin pensiile nesimțite ale magistraților.
Țara în care poporul este înfometat cu facturi la gaze de 700 lei pe lună, dar Palatul Victoria aruncă milioane pe contracte de consultanță și PR.
În 1989 am crezut că am împușcat tirania. Dar în 2025, privindu-ne realitatea, întrebarea e cutremurătoare: dacă atunci am tras în Ceaușescu, cu ăștia ce facem?
Pentru că astăzi avem mai mulți tirani decât atunci, doar că poartă costume scumpe, își spun „proeuropeni” și își ascund jaful sub ștampila Bruxelles-ului.
România anului 2025 nu mai este doar o țară sărăcită, este o colonie internă controlată de mafie și politicieni. Poporul trăiește din resturi, în timp ce o clasă privilegiată – parlamentari, afaceriști de carton și interlopi bine conectați – își umflă conturile și palate cu banii publici.
Legăturile dintre politicieni și lumea interlopă sunt astăzi evidente. Clanurile care altădată operau în cartiere obscure au ajuns sponsori de campanie, „parteneri” în afaceri cu primării și ministere, intermediari de contracte cu statul.
Un interlop care controlează piața de carne face afaceri cu instituții ale statului, altul câștigă licitații pentru paza spitalelor, un altul apare la nunți și botezuri alături de miniștri.
Totul este cimentat de afaceriști cu firme-căpușă, care trăiesc doar din bani publici și din spatele cărora apar aceleași figuri sinistre din lumea interlopă.
Iar poporul? Sărăcește văzând cu ochii. În timp ce un român obișnuit trăiește cu 2.200 lei pe lună și își face cruce când deschide factura la gaze, un politician de provincie și interlopii lui beau șampanie de 500 de euro sticla într-un club din Mamaia.
În timp ce pensionarii numără monedele la piață, „băieții deștepți” ai politicii și mafiei își cumpără vile pe malul lacului Snagov.
România de astăzi nu este o democrație, ci o republică mafiotă. Parlamentul și guvernul nu mai sunt instituții ale statului, ci scuturi de protecție pentru rețele de crimă organizată. Exact așa cum Ceaușescu își proteja nomenclatura, azi politicienii protejează interlopii și invers.
Exemplele abundă și sunt revoltătoare:
- Bercea Mondial a ajuns „naș de botez” în familia lui Traian Băsescu, iar clanurile lui au făcut afaceri cu statul sub protecția politică.
- Clanurile de la Sectoarele 4 și 5 au fost văzute la chermezele politicienilor PSD și PNL, iar firmele lor de pază au câștigat contracte cu primării și spitale.
- „Regele asfaltului”, Dorinel Umbrărescu, a ajuns să controleze contracte de miliarde cu Ministerul Transporturilor, sub guvernele „de dreapta” și „de stânga” deopotrivă. Totul cu sprijin politic.
- Cazul Caracal, unde interlopii locali dictau ce face Poliția și Parchetul, a arătat clar că statul român e subordonat clanurilor.
- La nivel local, în Ilfov, Prahova, Constanța, politicieni și interlopi împart aceleași mese la nunți, botezuri și chermeze, iar presa scrie despre șefi de poliție care se afișează cu capii clanurilor.
Între timp, românul de rând este tot mai sărac. Un pensionar scoate monedele pentru o pâine de 5 lei, în timp ce interlopii și politicienii bea șampanie de 500 de euro în cluburile din Mamaia.
O familie de muncitori trăiește cu 3.000 lei pe lună, în timp ce „băieții deștepți” cumpără vile la Snagov, Poiana Brașov sau pe Coasta de Azur.
România de azi nu mai e o democrație, ci o republică mafiotă. Parlamentul și Guvernul nu sunt instituții, ci scuturi de protecție pentru rețele de crimă organizată.
Exact cum Ceaușescu își apăra nomenclatura, astăzi Nicușor Dan, Ilie Bolojan, Ciolacu sau Barna își apără sponsorii din umbră – interlopi și afaceriști de carton.
De aceea întrebarea care se impune este dureroasă și inevitabilă: dacă în decembrie 1989 am tras în Ceaușescu, cu ăștia ce facem în decembrie 2025?
Capitolul I – România lui Ceaușescu: aveam și nu aveam.
Viața în România comunistă a fost un paradox. O țară în care oamenii aveau, teoretic, tot ce le trebuia pentru a trăi decent – locuințe ieftine, locuri de muncă garantate, școli gratuite, spitale accesibile – dar în realitate duceau o viață plină de lipsuri, restricții și umilințe.
Ce aveam.
Locuințele erau accesibile pentru oricine. Un apartament de 2–3 camere costa douăzeci de salarii medii, iar statul îți oferea, de regulă, casă de la întreprindere sau de la ICRAL. Chiriile erau simbolice: 200–300 lei pe lună, adică nici 10% dintr-un salariu mediu.
Tinerii nu trăiau cu părinții până la 40 de ani, cum se întâmplă astăzi, ci se mutau imediat în apartamentele primite prin repartiție.
Locurile de muncă erau garantate. Nu exista șomaj. Fiecare absolvent primea repartiție, iar fabricile – de la Tractorul Brașov până la Oltcit Craiova sau Combinatul Siderurgic Galați – angajau cu miile. Salariile, deși mici, asigurau un trai predictibil.
Prețurile la utilități erau ridicol de mici. Transportul în comun costa 1 leu biletul, abonamentele erau sub 100 lei, întreținerea la bloc era 200–300 lei iarna. Curentul electric și gazul erau aproape gratuite.
Educația și sănătatea erau gratuite și accesibile. Școlile și facultățile pregăteau ingineri, medici și profesori de calibru. Spitalele, deși lipsite de medicamente, aveau totuși medici respectați și infrastructură pusă la dispoziția oricui.
Pe scurt, aveam o plasă socială solidă: casă, serviciu, școală și spital.
Ce nu aveam.
Dar în spatele acestei siguranțe materiale, realitatea era cruntă.
Magazinele erau goale. Carnea, uleiul, zahărul și laptele se cumpărau cu cartelă. Cuvântul „coadă” devenise simbolul deceniului: coadă la lapte, coadă la pâine, coadă la benzină.
O portocală era un miracol de Crăciun, bananele se dădeau cu porția. În 1989, consumul de carne pe cap de locuitor scăzuse la jumătate față de media europeană.
Energia era raționalizată. Televiziunea transmitea două ore pe zi, seara becurile se stingeau obligatoriu, iar caloriferele erau reci în plină iarnă. Programul „de economisire” făcea ca întunericul și frigul să devină parte din viața cotidiană.
Libertatea nu exista. O vorbă spusă greșit la serviciu ajungea la Securitate. O glumă politică putea aduce anchetă și dosar. Nu puteai să călătorești unde voiai – pentru un pașaport aveai nevoie de pile și aprobare de la partid. Nu aveai voie să citești cărți interzise sau să asculți muzică occidentală fără riscul de a fi sancționat.
Cultura era cenzurată. Filmele occidentale ajungeau greu și doar după ce erau ciopârțite. Presa era plină de ode la adresa lui Ceaușescu. „Scînteia” era Biblia comunistă, iar televiziunea se rezuma la imagini cu „tovarășul” și „savanta de renume mondial”.
Transportul și resursele erau limitate. Benzina se dădea cu cartelă: 20 litri pe lună. Trenurile circulau prost, drumurile erau desfundate.
Pe scurt, aveam stabilitate, dar nu aveam libertate. Aveam case, dar frig în ele. Aveam fabrici, dar fără materie primă. Aveam școli, dar fără manuale decente. Aveam spitale, dar fără medicamente.
Concluzia paradoxului.
Comunismul a fost un regim al contradicțiilor. Ți-a dat o casă, dar ți-a luat dreptul de a o încălzi. Ți-a dat loc de muncă, dar ți-a interzis să spui că șeful e incompetent. Ți-a dat școli, dar ți-a interzis să gândești liber.
Și totuși, românii își amintesc cu nostalgie de acele vremuri nu pentru cozile la carne, ci pentru că resursele țării erau ale noastre. Petrolul, gazele, energia, pădurile – toate aparțineau statului, deci poporului. Niciun străin nu-și băga mâna în buzunarul României.
Capitolul II – România de azi: avem de toate, dar nu avem bani.
Dacă în 1989 românii trăiau într-o lume a lipsurilor materiale, astăzi trăiesc într-o lume a abundenței interzise prin prețuri. Rafturile sunt pline, mall-urile gem de produse, supermarketurile expun orice vrei – dar pentru omul simplu, totul rămâne la nivel de vitrină. Libertatea de a cumpăra s-a transformat în libertatea de a privi și de a înghiți în sec.
Salariul minim – drumul sigur spre sărăcie.
În 2025, salariul minim net este în jur de 2.200 lei. Să vedem cum arată bugetul unui tânăr care trăiește din asta:
- Chirie garsonieră într-un oraș mare:500–2.000 lei. Practic, între 70% și 90% din salariu.
- Facturi (energie, apă, internet, telefon): 400–500 lei lunar.
- Transport (abonament + drumuri ocazionale): 150 lei.
Rezultatul? Chiar și în varianta optimistă, tânărul rămâne cu 0 lei sau mai puțin. Orice problemă medicală, orice haină nouă, orice mică bucurie înseamnă datorii.
În 1989 tânărul își lua apartament prin repartiție de la întreprindere. În 2025, tânărul își ia credit pe 30 de ani pentru o garsonieră și trăiește în chirie până la bătrânețe.
Pensionarul – condamnat la moarte – frig, foame și lipsuri.
Pensia minimă este de 1.500 lei. Cum se împarte ea?
- Facturi iarna (curent + gaze): 600–700 lei.
- Medicamente pentru un pensionar cu boli cronice: 300–400 lei.
- Mâncare de bază: minim 800 lei.
Adunăm și depășim deja venitul. Concluzia? Pensionarul trăiește pe minus. Alege: fie nu se încălzește, fie renunță la medicamente, fie așteaptă bani de la copii.
O familie cu doi copii – sclavi moderni.
Venitul mediu al unei familii unde ambii părinți câștigă salariul minim: 4.400 lei net.
Cheltuieli:
- Chirie apartament 2 camere: 2500 lei.
- Facturi (energie, gaz, apă, internet): 1200–1.500 lei.
- Mâncare pentru patru persoane: minim 2.000 lei.
- Transport: 300 lei.
- Haine și rechizite pentru copii: minimum 500–800 lei.
Total: peste 6.500 lei. Adică familia este în gaură cu 2000 lei lunar. Singura soluție? Datorii, credite rapide, ajutor de la rude sau plecare în străinătate.
Prețurile care sfidează bunul-simț.
România de azi are prețuri occidentale și salarii orientale.
- Pâinea: 5–12 lei.
- Laptele: 7–12 lei/litru.
- Carnea: 30–60 lei/kg.
- Un bilet la metrou: 5 lei.
- O pizza livrată: 50 lei.
În Germania, salariul minim este peste 1.700 euro, iar în Franța trece de 1.600 euro. În România, 2.200 lei înseamnă 440 euro. Adică de patru ori mai puțin, cu prețuri aproape la fel.
Două Românii.
Astăzi coexistă două lumi. România poporului și România „specialilor”.
- Poporul: salariu minim 2.200 lei, pensie minimă 1.500 lei.
- „Specialii”: parlamentari cu 20.000 lei/lună, judecători CCR cu pensii de 40.000 lei, directori de companii de stat cu 10.000–20.000 euro pe lună.
Această prăpastie nu mai e socială, e obscenă. În timp ce bătrânii se roagă să nu vină iarna, interlopii și politicienii beau șampanie de 500 euro sticla în cluburile din Mamaia sau la Saint-Tropez.
Paradoxul României „libere”.
Dacă în 1989 nu aveai ce cumpăra, dar aveai bani, astăzi ai ce cumpăra, dar nu ai bani. Dacă atunci nu aveai voie să vorbești, astăzi ai voie, dar nimeni nu te ascultă. Dacă atunci erai prizonier în propria țară, astăzi ești forțat să pleci, sclav pe ogoarele altora.
România de azi e „liberă”, dar pentru popor această libertate înseamnă doar libertatea de a alege între sărăcie aici și sclavie afară.
Concluzii – Lecția istoriei: tirania nu pleacă de bună voie.
În decembrie 1989, poporul român a crezut că își câștigă libertatea cu sânge. Am tras în Ceaușescu, dar am lăsat Sistemul neatins.
Rezultatul? Astăzi, la 36 de ani distanță, România este condusă nu de un dictator unic, ci de o armată întreagă de tirani în costume scumpe, ascunși sub masca „democrației” și a „valorilor europene”.
Istoria ne arată limpede că niciun regim totalitar nu a plecat de bună voie:
- Monarhiile absolutiste au căzut doar prin revoluții sângeroase.
- Nazismul a fost zdrobit prin război mondial.
- Comunismul a căzut sub gloanțele de la Timișoara și București.
De ce ar fi altfel în 2025, când avem de-a face cu un regim mai pervers decât toate celelalte? Un regim care nu mai poartă uniformă militară, ci sacou slim fit și cravată europeană.
Un regim care nu-ți interzice să vorbești, dar te îngroapă în taxe, facturi și sărăcie. Un regim care predică „statul de drept”, dar își apără interlopii și afaceriștii de casă cu instituțiile statului.
Astăzi, România e condusă de un hibrid între mafie și partid politic:
- Parlamentarii își votează pensii speciale.
- Judecătorii își scriu singuri privilegiile.
- Interlopii câștigă licitații publice.
- Directorii de companii de stat încasează salarii de șeici.
- Premierii și președinții vând resursele țării pe doi arginți către străini.
Și peste toate, poporul plătește. Cu sărăcie, cu exod, cu umilință.
Întrebarea nu mai este dacă suntem într-o dictatură, ci cât timp mai acceptăm să fim sclavi.
În 1989, Ceaușescu nu a plecat de bună voie. A fost alungat cu gloanțe. Azi, „urmașii” lui politici nu vor pleca nici ei de bună voie. Se vor agăța de putere, de bani, de privilegii până la ultima suflare.
De aceea întrebarea rămâne, tăioasă ca lama:
Dacă atunci, în decembrie 1989, am tras în Ceaușescu, cu ăștia ce facem în decembrie 2025?
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
