2025. Perenitatea corupției politice la români!
INTRODUCERE
Corupția, trădarea și parazitismul politic nu sunt accidente ale istoriei recente. Sunt constante ale istoriei românești.
De peste un secol, România este victima unei clase politice profund compromise, care a trăit întotdeauna nu în slujba poporului, ci împotriva lui. La 1916, în plin Prim Război Mondial, statul era paralizat de incompetență și jaf.
În 1940, România a fost fărâmițată teritorial, nu doar din pricina agresiunii externe, ci mai ales din cauza unei elite corupte, dezbinatoare și trădătoare, care a abandonat țara fără să tragă un foc de armă.
Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. În locul vechilor boieri, am avut activiști PCR. În locul securiștilor, am avut nepoții lor în politică și în afaceri. În locul guvernelor de uniune națională, am avut coaliții ale hoției naționale.
De la Goga și Antonescu, care trăgeau semnale disperate privind cancerul corupției, până la Băsescu, Dragnea, Iohannis și Ciolacu, traseul este același: interese de clan, buzunare pline, instituții goale.
România nu a fost niciodată cucerită doar de tancuri străine. A fost cucerită din interior, de o generație după alta de politicieni care s-au vândut oricui plătea mai bine, care au predat resursele țării pe nimic și care au tratat guvernarea ca pe o licitație publică de funcții, contracte și influență.
Astăzi, în 2025, țara e din nou într-o stare de precolaps, la fel ca în anii ’40. Avem teritorii simbolice pierdute – suveranitatea, demnitatea națională, încrederea în instituții.
Avem guvernanți care cer voie Bruxelles-ului ca să respire. Avem o armată de funcționari speciali, magistrați privilegiați și miniștri de carton, care îngroapă România în datorii și legi aberante.
Corupția e perenă. E ritualică. E moștenită, perfecționată, protejată. Iar dacă nu învățăm nimic din 1940, 1989 sau 2024, atunci viitorul ne va găsi din nou în genunchi, cu mâinile ridicate, cerșind milă de la călăii noștri.
CAPITOLUL I: 1916–1940 – O CLASĂ POLITICĂ DEGENERATĂ.
Încă din 1916, Octavian Goga trăgea un semnal de alarmă care, peste mai bine de un secol, răsună cu o luciditate înfiorătoare.
„Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști… Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșată de meningită morală.”
Goga vorbea despre anul 1916, când Țara se afla în pragul intrării între cele două mari fronturi ale istoriei: cel al ambițiilor de mărire națională și cel al prăbușirii morale interne. Ceea ce a urmat a fost o Românie Mare, dar pe temelii subrede. Iar aceste temelii s-au fărâmițat complet până în 1940.
România Mare nu s-a născut din meritul politicienilor, ci din sângele soldaților de rând. Cei din fruntea statului s-au remarcat doar prin hoție, trădare și afaceri dubioase.
În plin război, în 1916, România era condusă de o clică de ariviști și parveniți care nu aveau habar cum să gestioneze un conflict mondial. Armata era prost echipată, populația înfometată, iar bugetul național era o pradă pentru clientela de partid.
Nu degeaba regele Ferdinand a cerut, în cele din urmă, ajutorul Marilor Puteri, fiind conștient că în spatele său se află o administrație în descompunere morală.
La două decenii după Marea Unire, România ajunsese într-un stadiu jalnic. Clasa politică era aceeași, doar mai bogată, mai coruptă și mai arogantă. Sub masca democrației, partidele se transformaseră în mafii cu legitimație.
Octavian Goga, scârbit de ceea ce vedea, descria politica românească drept „o mocirlă morală în care colcăie toate lighioanele”.
Iar Ion Antonescu, în celebra scrisoare către conducerea PNL din 10 februarie 1941, trăgea un semnal de alarmă care azi ar fi catalogat drept populism extrem. Dar era realitate pură:
„Ați jefuit sistematic țara timp de 20 de ani! Ați distrus toate fibrele de rezistență ale Statului! Ați împins poporul în mizerie, în foamete, în disperare! Ați trăit în lux, în desfrâu, în nesimțire! Ați făcut avere din nevoi, din lacrimi și din sânge!”
Antonescu nu era un sfânt, dar avea dreptate. Partidul Național Liberal, pe atunci una dintre cele mai influente forțe politice, devenise un sinonim al cametei, concesiunilor frauduloase, afacerilor cu statul, contractelor păguboase și jafului organizat.
Oligarhia românească de atunci se comporta exact ca oligarhia de azi: indiferentă la popor, dar cu o voracitate patologică după privilegii și bani publici.
În 1940, România a fost zdrobită nu de tancurile sovietice sau dictate europene, ci de propriile păcate interne. Niciun lider n-a avut curajul să apere teritoriul, niciun general n-a fost în stare să organizeze o retragere decentă.
Armata s-a retras în haos, administrația a paralizat, iar populația românească a fost abandonată în bătaia vântului. Trădarea nu s-a comis doar în birourile de la Berlin sau Moscova, ci în Palatul Regal, în Ministere și în sediile partidelor.
1940: Rușinea trădării naționale.
România n-a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Transilvania de Nord și Cadrilaterul doar pentru că vremurile au fost grele. Le-a pierdut pentru că statul era deja un cadavru politic: corupt, dezbinat, condus de elite incompetente și trădătoare. Întreaga conducere trăia într-o lume paralelă cu poporul.
Când URSS a dat ultimatumul pentru Basarabia, conducerea României a plecat capul. N-a existat nici măcar un plan de evacuare, un gest de demnitate, o ripostă simbolică.
Când Germania și Italia ne-au impus dictatul de la Viena, am acceptat ca niște vasali. Când Bulgaria a cerut Cadrilaterul, l-am oferit pe tavă, la ordinul Berlinului.
Toate acestea nu s-au petrecut doar pentru că existau presiuni externe. S-au petrecut pentru că România era deja decimată intern: moral, instituțional, strategic. Clasa politică negocia funcții, nu teritorii. Armata era condusă de incompetenți. Poporul era confuz, dezamăgit și mințit.
În acele luni negre, nu ne-au învins doar marile puteri. Ne-am învins singuri. Iar asta este, poate, cea mai grea sentință a istoriei: să fii propriul tău călău.
Ce ne învață perioada 1916–1940? Că un stat condus de hoți, incompetenți și ticăloși nu are nevoie de dușmani. Se autodistruge singur.
CAPITOLUL II: 1990–2025 – STATUL CAPTURAT: ÎNTRE ILIESCU, BĂSESCU, IOHANNIS ȘI ARMATA LOR DE MILIONARI POLITICI.
Dacă în 1940 România era o epavă morală, în 1990 s-a reinventat ca un stat capturat.
După căderea regimului Ceaușescu, ceea ce părea începutul unei epoci democratice a devenit, în realitate, renașterea unei clase politice cleptocratice, sub conducerea noii elite securisto-comuniste.
Ion Iliescu, cu zâmbetul lui de tehnocrat sovietic și cu carnetul de membru PCR încă fierbinte, a deschis tranziția nu către democrație, ci către cleptocrație.
România anilor ’90 a fost terenul de joacă pentru mafii politice, în care fabricile au fost vândute la prețuri de fier vechi, iar miliardele s-au evaporat în conturile „băieților deștepți”.
Marii profitori? Dan Voiculescu, care a pus mâna pe ICA cu ajutorul rețelei fostei Securități.
Sorin Ovidiu Vîntu, „creatorul FNI”, și-a bătut joc de banii a sute de mii de români.
Dinu Patriciu, simbolul PNL-ului post-decembrist, a fost implicat în scandaluri colosale legate de Petromidia și rafinării. Toți au fost – în mod convenabil – „abonați” la partidele politice, de la FSN la PNL și PSD.
A urmat era Băsescu, autointitulat justițiar, dar în realitate un dirijor al rețelei de cumetrii, dosare controlate și privatizări discutabile. Povestea flotei dispărute e doar vârful icebergului.
Sub conducerea sa, personaje ca Elena Udrea, Adriean Videanu, Radu Berceanu sau Gabriel Oprea au prosperat din contracte cu statul, fonduri europene sifonate și clientelism politic.
Udrea, protejata „blondă” a Cotroceniului, a fost simbolul femeii trofeu de campanie: frumoasă, obedientă și, mai ales, darnică.
Statul Paralel, expresia devenită celebră în ultimii ani, a luat contur sub domnia lui Băsescu. Era o rețea de magistrați, politicieni, ofițeri SRI și „formatori de opinie” conectați prin interese comune: acapararea banului public, controlul justiției și manipularea electorală.
Apoi a venit Klaus Iohannis, simbolul vidului politic și al trădării în costum Hugo Boss. Sub masca unei „Românii Educate”, s-a consolidat cea mai toxică camarilă de corupți cu gulere albe.
Grupul PNL-PDL-USR, aliat cu servicii și ONG-uri internaționale, a transformat România într-un protectorat financiar și ideologic. Oamenii lui Iohannis – Cîțu, Ghinea, Barna, Orban, Predoiu, Voiculescu, Moșteanu, Nazare – au format o oligarhie de partid și de stat, bine unsă cu bani de la Bruxelles și contracte cu statul.
Lista „milionarilor tranziției” e lungă și rușinoasă:
- Cristian Bușoi – europarlamentar PNL, cu avere colosală fără vreo activitate economică reală.
- Nicolae Ciucă – general transformat în politician, cu multiple proprietăți și o pensie specială grotescă.
- Ion Sterian – director la Transgaz, cu un salariu lunar de peste 20.000 euro, premiat anual pentru „performanțe”.
- Lucian Isar și Anca Dragu – conectați prin băncile internaționale, și mereu aproape de robinetul banului public.
România post-1989 nu a cunoscut reforma. A cunoscut rotirea borfașilor la putere, ambalați în slogane: FSN, CDR, Alianța DA, USL, PNL, USR. Ce au în comun? Corupția, nepotismul, obediența față de „partenerii strategici”, și disprețul total față de popor.
2024–2025 aduce o consolidare a corupției sub un nou ambalaj: guvernarea Nicușor Dan – Ilie Bolojan – Dacian Cioloș. Iar sub ei, o nouă generație de hoți tineri, conectați la granturi, fonduri europene, instituții globaliste și o rețea de „firme de consultanță” care sug bugetul statului ca o căpușă pe trupul unui muribund.
România de azi e România din 1940, dar cu costume mai scumpe, conturi mai grase și cetățeni mai apatici.
CAPITOLUL III: PERENITATEA CORUPȚIEI – DE LA FANARIOȚI LA FONDURI EUROPENE.
Corupția în România nu este un accident al tranziției, ci un fir roșu istoric, o tradiție toxică ce a traversat regimuri, epoci și constituții. De la fanarioții care cumpărau tronul și vindeau funcții, la baronii locali de azi care scot la licitație posturile în administrație și contractele publice, tiparul a rămas același: statul ca sursă de îmbogățire pentru o castă restrânsă.
1. De la fanarioți la regimul Carol al II-lea.
Istoricii au documentat cum boierimea vindea orice – de la funcții în divan până la ranguri de mitropolit. Șpaga era regula, nu excepția.
Apoi, în perioada interbelică, politicienii lui Carol al II-lea – cu camarila sa de afaceriști și dame de companie – au transformat corupția în mecanism de guvernare. „Se fură mai mult ca niciodată” era o expresie banală în gazetele vremii.
2. Scrisoarea lui Antonescu către liberali – „Hoți, ticăloși, vânzători de țară”.
Mareșalul Ion Antonescu, în 1941, trimitea o scrisoare-șoc către PNL, în care denunța, fără menajamente, clasa politică românească:
„Din pricina jafului vostru, a egoismului vostru, a viciului vostru de a vinde țara bucată cu bucată, poporul român a fost adus în sapă de lemn. (…) Ați lăsat în urmă o țară secătuită, o armată lipsită de resurse, o populație înfometată și o demnitate națională călcată în picioare. V-ați bătut joc de acest neam!”
Nu era o exagerare. Din 1930 până în 1940, bugetele publice fuseseră devastate de contracte păguboase, sinecuri, împrumuturi de la bănci străine garantate cu resursele țării. Exact cum, astăzi, PNRR-ul e garantat cu independența energetică, sistemul sanitar și codul fiscal.
3. România modernă – Eldorado pentru politicienii miliardari.
Ce a urmat în ultimele trei decenii este o epopee a prăduirii fără rușine, desfășurată în fața unei populații tot mai letargice și resemnate:
- Dan Ioan Popescu (PSD) – peste 100 de milioane de euro netrecuți în declarația de avere.
- Elena Udrea (PDL) – condamnată pentru mita din campaniile electorale și pentru Gala Bute.
- Liviu Dragnea (PSD) – condamnat de două ori, dar între timp, stăpân absolut al unei rețele județene clientelare.
- Gabriel Oprea – creatorul pensiilor speciale, general „cu stele cumpărate”, simbol al imposturii militare.
- Radu Mazăre – a fugit în Madagascar cu milioane de euro, după ani întregi în care a condus Constanța ca pe moșia sa.
- Paul Stănescu, Marian Neacșu, Darius Vâlcov, Sebastian Ghiță, Robert Negoiță, Sorin Grindeanu – doar o parte dintr-o rețea care controlează județe, ministere și fluxurile de bani publici.
- Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, Rareș Bogdan – simboluri ale actualei guvernări: militari privilegiați, politruci de carton și papagali de platou TV, toți cu averi colosale, protejați de sistemul de justiție.
4. Un popor prea blând, prea tăcut, prea dispus să ierte.
Ce e mai grav decât furtul generalizat? Lipsa de reacție. Poporul român a fost învățat că „toți fură”, că „nu se poate altfel”, că „e mai bine cu un hoț decât cu un prost”. Aceste clișee au fost propagate sistematic, cu scopul de a bloca revolta și de a cimenta supunerea psihologică față de Sistem.
Protestele de stradă au fost transformate în festivaluri, manipulate de ONG-uri cu agende externe. Mass-media cumpărată a pus batista pe țambal și a ridicat în slăvi „tehnocrații”, „experții” și „eurocrații” care, în realitate, au fost marii contractanți ai ruinării suveranității.
CAPITOLUL IV: GLOBALISM, TEHNOCRAȚI ȘI NOUA CORUPȚIE CU GHILIMELE DE LEGALITATE.
- Noul stil de jaf național: nu mai e vorba de geanta cu bani dată în mână, ci de contracte dubioase cu consultanți străini, de firme-căpușă care facturează „consultanță” de milioane pentru linii de cod care nu funcționează, pentru „strategii” copiate de pe Google sau pentru planuri scrise de Bruxelles și semnate orbește de miniștri români.
• Ministerele – simple ghișee de redistribuire a banului public către multinaționale, ONG-uri obscure sau „parteneri strategici”.
• Nicolae Ciucă – simbolul politicianului cu pensie specială de general, cu vilă pe bani publici și cu doctorate plagiate, dar prezentat ca „patriot”.
• Nicușor Dan – lider al unei clici de „experți”, care mimează transparența dar conduce prin dispreț față de popor, secretizarea averilor, înțelegeri oculte și tăcere complice. - PNRR-ul – cea mai mare țeapă aplicată poporului român cu girul Bruxellesului. În numele „reformei”, ni s-au vândut:
- eliminarea numerarului (control total),
- vânzarea companiilor de stat (furt legalizat),
- distrugerea sistemului de pensii și salarizare.
Justiția – parte integrantă a Sistemului: magistrați cu pensii speciale de zeci de mii de lei, care își protejează rețelele și se răzbună pe cei care-i critică. Achitările în serie sunt regula.
CONCLUZII: DE LA HOȚII DE IERI LA PRĂDĂTORII DE AZI.
De la 1916 încoace, boala sistemului politic românesc este aceeași. O clasă conducătoare coruptă, parazitară, incapabilă să construiască și extrem de eficientă în a jefui. Cât timp poporul este anesteziat, debusolat și captiv în iluzii, această boală nu are leac.
România de azi este la fel ca România din 1940 și din 1916. Un stat slab, dominat de rețele de interese, de trădători încravațați în rețele transpartinice, lipsit de onoare, demnitate și strategie. Ceea ce Goga numea „o epidemie înfricoșată de meningită morală” este astăzi pandemie instituționalizată.
Ce s-a întâmplat în 1940 se poate repeta. Pentru că nu am învățat nimic. Clasa politică este mai vândută decât oricând, Justiția a devenit o mafie cu togă, iar poporul încă așteaptă salvarea de la Bruxelles, Washington sau cine dă bani.
Și când istoria va bate din nou la ușă, nu va fi nimeni acasă. Doar o țară de secături, înglodată în meningita morală pe care o descria Goga acum 109 ani.
Perenitatea corupției în România este simptomul unei maladii adânc înrădăcinate – trădarea interesului național în favoarea grupurilor de putere.
Fie că vorbim de boieri fanarioți, liberali interbelici, securiști cu firme off-shore sau de tehnocrați conectați la ONG-uri globale, schema e mereu aceeași: poporul plătește, iar o elită impostură se îmbogățește.
Nu există corupție fără complicitate. Niciun politician nu fură singur. E protejat de magistrați, de presă cumpărată, de parteneri externi care „monitorizează democrația” cât timp se livrează ce s-a promis – resurse, piețe, tăcere.
România din 2025 e, în multe privințe, România din 1940: trădată din interior, dirijată din exterior, cu un popor amorțit și o elită criminală. Istoria nu se repetă, dar rimează. Iar dacă nu ne trezim, următoarea pierdere nu va mai fi doar teritorială. Va fi totală.
EPILOG: ȚARA CARE ȘI-A UCIS VIITORUL CU ACEEAȘI MÂNĂ CU CARE ȘI-A MÂNGÂIAT CĂLĂII
Într-o țară care și-a vândut aurul pe colivă electorală, care și-a tăiat pădurile și și-a pus leșul în loc de drapel, unde conducătorii umblă în costume scumpe, dar sufletul lor e gol, și poporul, obosit, se târăște între un televizor mincinos și o pâine amară, nu mai e nevoie de dușmani.
Când nu mai ai elită, ai cozi de topor.
Când nu mai ai Armată, ai parade.
Când nu mai ai Justiție, ai achitări.
Când nu mai ai Patrie, ai proiecte europene.
Și când nu mai ai Popor, ai „electorat manipulabil”, „consumatori de fake news”, „extremiști de serviciu”.
Trăim într-un teatru de umbre.
Un stat administrat ca o colonie.
Un popor îngropat în rate, în teamă și în rușine.
Și niște elite care, cu mâna stângă, semnează trădarea, iar cu cea dreaptă își numără milioanele în conturi externe.
România de azi nu e decât România de ieri care n-a învățat nimic
și România de mâine care riscă să nu mai fie.
Dar în fiecare mormânt de erou, în fiecare biserică ridicată cu sânge, și în fiecare copil care mai rostește cuvintele „Țara mea”,
există o scânteie.
Și-atunci când totul pare pierdut, când democrația dâmbovițeană se face zob sub roțile corupției, când magistrații, politicienii, bancherii și trădătorii stau la aceeași masă, atunci istoria va cere din nou prețul.
Și poate, de data asta, plata nu va mai fi făcută de popor, ci de cei care și-au batjocorit jurământul, și-au uitat neamul și și-au trădat țara.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
