2025. Proștii Europei își dau și ei cu Presupuța.
Capitolul I – Macron, papagalul Europei.
Emmanuel Macron nu mai este de mult un lider, ci o caricatură politică: un președinte care și-a pierdut autoritatea acasă și care încearcă să o recâștige pozând în „mare strateg al continentului”.
În realitate, nu mai conduce nici Franța, nici Europa, ci e doar purtătorul de cuvânt al globalismului, omul care repetă la Paris ce dictează Berlinul, Londra și Bruxellesul.
Cine vorbește astăzi despre „lecțiile ultimilor 30 de ani” și „pacea justă și durabilă”? Macron, cel care și-a transformat țara într-un teren minat de revolte sociale.
Să ne aducem aminte: „vestele galbene”, sutele de mii de francezi bătuți pe străzi, tunurile de apă și gazele lacrimogene îndreptate împotriva propriilor cetățeni.
Acel Macron care și-a impus prin forță reforma pensiilor, sfidând străzile și sindicatele, acum dă lecții de democrație și „respectarea suveranității”.
Iar dacă privim politica externă a Franței sub Macron, spectacolul e și mai grotesc:
- Libia – bombardată cu acordul Parisului, lăsată pradă haosului, unde astăzi triburile și milițiile se bat pentru petrol, iar migranții pornesc în valuri spre Europa. Franța a participat la distrugerea unui stat, apoi s-a mirat de „criza migranților”.
- Mali și întreg Sahelul – terenuri unde Franța și-a menținut ani întregi armata sub pretextul combaterii terorismului, dar a sfârșit prin a fi alungată rușinos. Macron s-a trezit cu trupele evacuate, cu steagul francez dat jos de pe clădirile administrative, iar în locul său au intrat Rusia și China. Acolo unde Parisul domina prin colonii mascate, azi Moscova semnează contracte de securitate și Beijingul construiește drumuri.
- Niger – încă un stat african care a trântit ușa în nas Franței, scoțându-i ambasadorii și refuzând să mai fie „colonie modernă” sub umbrela „francofoniei”.
Pe plan intern, Macron și-a făcut praf și relația cu fermierii francezi. În iarna 2024–2025, Parisul a fost blocat de tractoare, drumurile au fost închise, supermarketurile rămâneau fără marfă.
Fermierii l-au acuzat direct că vinde agricultura franceză în numele „pactului verde” și al regulilor impuse de Bruxelles, în timp ce permite importuri ieftine din Ucraina care falimentează producătorii locali. Macron le-a răspuns cu promisiuni goale, dar și cu jandarmi înarmați.
Și acum, același Macron, „Napoleonul de carton”, dă lecții de geopolitică despre Rusia. Să spunem lucrurilor pe nume: Rusia se bate de trei ani și jumătate cu întregul Occident și îi căpăcește de nu se văd.
Toate ajutoarele, toate armele, toată tehnologia militară occidentală trimisă la Kiev nu au schimbat realitatea de pe teren. Armata rusă a rezistat, a contraatacat și a păstrat teritoriile cucerite.
Ce a reușit, în schimb, Occidentul? Doar să își epuizeze depozitele de muniție și să expună prăbușirea industriei sale militare. Germania produce rachete cu țârâita, Franța nu mai are nici măcar suficiente obuze pentru exercițiile proprii, iar SUA, deși își pun toată greutatea, au început să recunoască faptul că războiul nu se poate câștiga doar cu lozinci.
Și totuși, Macron continuă să repete obsesiv: „presiune asupra Rusiei, presiune asupra Rusiei”. Asta nu e diplomație, e presupuța Vestului, teatrul ieftin al unor politicieni care se prefac că au putere, dar în realitate nu fac decât să prelungească războiul. Pentru ce? Pentru iluzia că Occidentul încă mai dictează regulile jocului global.
Dar faptele sunt clare:
- Rusia controlează astăzi regiuni întregi ale Ucrainei, de la Donbas până la Zaporojie.
- Rusia dictează prețul energiei, iar Europa, „marele bloc unit”, tremură iarna la gândul că Moscova mai închide un robinet.
- Rusia, alături de China, Iran și BRICS, a creat o contragreutate economică reală, în timp ce Occidentul se îneacă în datorii și inflație.
Și aici e marea contradicție: liderii occidentali, de la Macron la Scholz și Ursula von der Leyen, prosteșc propriile popoare, obișnuite cu traiul „regește” – mult mai mare decât munca depusă.
Francezul obișnuit, neamțul, olandezul, belgianul – toți încă trăiesc în confort, în apartamente încălzite, cu salarii de 3–4.000 de euro pentru o muncă de opt ore la birou. Dar acest trai nu mai poate fi susținut dacă globaliștii pierd războiul economic și geopolitic.
Ceea ce nu le spun Macron și gașca lui este că, după ce Estul a fost sărăcit și jefuit, va veni și rândul Occidentului. Toți acești paraziți care astăzi râd și cred că sunt intangibili vor afla pe pielea lor ce înseamnă austeritatea, privațiunile și sărăcia.
Globalismul nu iartă: a început cu Estul Europei, dar va continua și cu Vestul, atunci când resursele nu vor mai putea susține luxul artificial al claselor mijlocii din Paris, Berlin și Amsterdam.
De aceea Macron urlă la lună cu „presiunea asupra Rusiei”: pentru că știe că dacă războiul se termină în termeni dezavantajoși pentru Occident, masca se va prăbuși.
Franța va rămâne o țară fără coloniile africane, fără energie ieftină, fără industria de altădată și cu milioane de imigranți care cer drepturi și subvenții. Germania va fi doar un atelier second-hand, iar Italia și Spania niște rezervații turistice cu șomaj endemic.
Așa arată realitatea pe care Macron refuză să o recunoască. El rămâne papagalul Europei, repetând lozinca „presiune asupra Rusiei” de parcă ar putea să învingă cu vorbe o putere care a demonstrat că are răbdare, resurse și voință.
În concluzie: Macron nu e un lider, ci un actor prost plătit într-o piesă ieftină. O piesă numită „Europa unită”, care însă se prăbușește bucată cu bucată. Și tot ce le rămâne este „presupuța” – iluzia că mai contează ceva, când de fapt, Occidentul e deja pus la colț de istorie.
Capitolul II – Consiliul European: circ și hârtie igienică diplomatică.
Dacă Emmanuel Macron joacă rolul de papagal al Europei, atunci Consiliul European e menajeria completă. Un circ politic unde fiecare se dă important, dar în realitate nu decide nimic. Ședințele lor seamănă cu niște consfătuiri de cartier unde toată lumea vorbește tare, dar niciunul nu are cheia casei.
Să-i luăm pe rând pe semnatarii „declarației comune”:
- Ursula von der Leyen – birocrația întruchipată. Femeia asta nu a câștigat nicio alegere reală în viața ei, dar conduce Uniunea Europeană. În mandatul ei, Europa a ajuns să își distrugă economia cu „pactul verde”, să-și golească depozitele de gaze și să trăiască pe datorie. Când a venit vorba de contractele cu Pfizer, Ursula s-a ascuns în spatele SMS-urilor șterse. Când a fost întrebată de scandalul de corupție „Qatargate” din Parlamentul European, s-a făcut că plouă. Și totuși, Ursula dă lecții de moralitate și strigă că „Rusia nu trebuie să aibă drept de veto”. În realitate, Rusia are deja veto, prin simplul fapt că ține Europa în șah cu gazul, petrolul și resursele.
- Giorgia Meloni – marea dezamăgire a Italiei. A venit la putere cu discurs suveranist, promițând că va scoate țara din jugul Bruxelles-ului. Ce a făcut? Exact invers: a semnat toate documentele dictate de Ursula, a aplaudat sancțiunile împotriva Rusiei și a acceptat cote de migranți. Fermierii italieni au ieșit în stradă, agricultorii au blocat drumurile, dar Meloni a rămas mută. „Leoaica suveranistă” a devenit pisicuța dresată a Comisiei Europene.
- Friedrich Merz, cancelarul german. O copie palidă a lui Olaf Scholz, iar Scholz era deja o copie palidă a lui Merkel. Germania, „motorul economic al Europei”, a ajuns sub Merz într-o recesiune permanentă. Industriile pleacă spre SUA și Asia, energia e scumpă, iar inflația mușcă din clasa de mijloc. În loc să caute soluții, Merz face ce i se spune de la Washington: „Țineți presiunea pe Rusia!” Asta e tot. Cancelarul unei țări odată puternice a ajuns să fie un contabil trist care citește telegrame scrise de alții.
- Donald Tusk, premierul Poloniei. Polonia ar fi putut fi lider regional, dar Tusk e prea ocupat să fie „yesman-ul” Berlinului și Bruxelles-ului. Când era opoziție, Tusk urla împotriva cotei obligatorii de migranți. Acum, le acceptă fără să clipească. Când era în țară, critica sancțiunile economice care loveau agricultura poloneză. Acum, semnează tot. E omul care a transformat Polonia dintr-un stat cu coloană vertebrală într-un simplu executant.
- Keir Starmer, premierul britanic. A promis o „nouă eră” pentru Regatul Unit după haosul post-Brexit. În realitate, e mai obedient față de Washington decât Boris Johnson și mai progresist decât Theresa May. Economia britanică se clatină, NHS-ul (sistemul medical) e în colaps, imigrația a scăpat de sub control, dar Starmer e preocupat să trimită arme în Ucraina și să dea lecții Rusiei. Un lider de carton, care citește de pe prompter.
Și în jurul lor, figurile de decor: António Costa, un socialist portughez cu mai multe scandaluri de corupție decât proiecte de țară; Alexander Stubb, președintele Finlandei, care a transformat neutralitatea țării într-o glumă, aruncând Helsinki direct în brațele NATO; plus alți „lideri” care semnează documente de parcă ar semna condica la serviciu.
Această „declarație comună” nu e decât hârtie igienică diplomatică. Rusia nu dă doi bani pe ce scriu ei. Putin negociază direct cu Trump, cu Xi Jinping, cu Narendra Modi. Restul? Sunt doar corul din fundal, care cântă mai tare ca să pară că e important.
În realitate, Europa Occidentală este inexistentă pe plan internațional. N-are armată capabilă să se apere singură, n-are resurse proprii, n-are coerență politică.
Tot ce are sunt declarații sterile, sancțiuni care îi lovesc mai mult pe propriii cetățeni și aroganța unui continent care trăiește încă din gloria trecutului.
Consiliul European seamănă cu o ședință de teatru amatoricesc. Liderii se adună, fac poze, dau declarații, iar la final se întorc acasă fără să fi schimbat nimic.
Între timp, Rusia avansează, China cumpără resurse, iar SUA joacă la două capete. Europa rămâne doar cu presupuța, un joc de oglinzi în care încearcă să pară ceea ce nu mai este de mult: o putere globală.
Dar poate cel mai rușinos aspect al acestui Consiliu European este dublul standard. Europa predică „dreptul internațional” atunci când îi convine, și îl calcă în picioare atunci când interesele marilor puteri occidentale o cer.
- Kosovo vs. Crimeea: În 2008, când Kosovo și-a declarat unilateral independența, marile capitale occidentale s-au grăbit să o recunoască. SUA, Germania, Franța, Marea Britanie – toate au spus că „voința poporului kosovar” este suverană și trebuie respectată. Când Crimeea, în 2014, a votat masiv pentru alipirea la Rusia, același Occident a urlat că este „anexare ilegală”. Ce diferență? Una singură: în Kosovo a fost pe placul Washingtonului, în Crimeea nu.
- Palestina vs. Ucraina: De zeci de ani, Palestina e bombardată, populația e expulzată, sute de mii de civili trăiesc în tabere de refugiați. Europa dă comunicate sterile, câteva ONG-uri fac campanii umanitare și atât. În schimb, când Ucraina a fost atacată, brusc „dreptul la suveranitate” a devenit sacrosanct. Pentru palestinieni – tăcere și complicitate cu Israelul; pentru Ucraina – miliarde de euro, arme, sancțiuni globale.
- Sancțiuni selective: Rusia e diavolul planetei și trebuie izolată, dar Arabia Saudită, care decapitează disidenți în piața publică, rămâne „partener strategic”. Iranul e blamat pentru programul nuclear, dar Israelul, care are arsenal nuclear neoficial, e lăsat în pace. Venezuela e demonizată pentru petrolul său, dar Qatarul, care finanțează grupări islamiste, e primit cu covor roșu la Bruxelles.
Aceste contradicții fac din Europa nu doar un continent slab, ci și unul ipocrit. Și oamenii încep să vadă asta. Țările din Africa, Asia și America Latină râd în fața „valorilor occidentale”, pentru că au învățat că ele nu sunt altceva decât arme politice folosite doar împotriva celor incomozi.
De aceea, toate declarațiile semnate de Ursula, Meloni, Merz, Tusk sau Starmer nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise. Sunt hârtie igienică diplomatică într-un război în care Europa e deja înfrântă moral.
În loc să fie coerentă, Europa se joacă de-a dublul standard: condamnă Rusia pentru ce a făcut în Ucraina, dar aplaudă SUA pentru ce au făcut în Irak; urlă că frontierele nu se schimbă prin forță, dar acceptă Kosovo ca „stat independent”; cere „pace justă și durabilă”, dar închide ochii la genocidul palestinian. Asta nu e politică, e presupuța ipocriziei.
Capitolul III – Prostul satului, pus președinte de Ei.
România nu mai are președinte, are un decor. Un om plantat la Cotroceni doar pentru a semna ce îi pun alții în față. Nicușor Dan, zis și „autistul de serviciu”, a ajuns să fie simbolul perfect al inexistenței României în politica internațională.
Să ne uităm puțin la reacția lui după summitul Trump–Putin din Alaska. În timp ce liderii reali ai lumii negociau, iar Europa încerca să mimeze importanța prin declarații sterile, Nicușor Dan ieșea pe X (fostul Twitter) și scria, cu aerul unui elev care a memorat lecția: „Ucraina trebuie să își decidă singură soarta, iar Rusia nu trebuie să aibă drept de veto.”
Atât. Un citat de manual. Nicio idee proprie, nicio inițiativă, nicio viziune. Doar papagaliceală politică, la fel cum a făcut toată cariera lui.
Același Nicușor care, pe când era primar al Bucureștiului, nu era în stare să ridice gunoaiele de pe străzi, acum ne dă lecții de geopolitică.
A transformat Capitala într-un oraș sufocat de mizerie, de șobolani și de autobuze care luau foc, iar azi pretinde că are soluții pentru un război global.
În loc să vorbească despre interesele României, despre neutralitate, despre securitatea noastră, despre soarta românilor din Ucraina și din Basarabia, Nicușor Dan nu a făcut decât să repete la indigo ce spun Macron, Ursula și Tusk. România nu există în ecuație, există doar ca fundal pentru aplauze.
Și să nu uităm ridicolul suprem: România e țara care a acceptat tot, fără să primească nimic în schimb.
Am acceptat trupe străine pe teritoriul nostru, baze militare, depozite de arme, risc nuclear la graniță, am dat gratis resurse, am sacrificat economia prin sancțiuni, am tăiat legăturile comerciale cu Estul – și pentru ce? Pentru ca Nicușor Dan să fie invitat la o masă unde nu-l bagă nimeni în seamă.
România a ajuns să fie țara care urlă lozinci fără să conteze. Să comparăm: Polonia are măcar forță militară și poziție clară; Ungaria lui Viktor Orbán știe să spună „NU” și să-și negocieze interesul;
Turcia, membră NATO, joacă dublu și își maximizează avantajele. România? România are „prostul satului”, care ridică mâna să ceară voie la toaletă și apoi declară solemn pe X că „suntem alături de Ucraina”.
Și aici e tragedia: România ar fi putut juca un rol real. Avem istorie, avem poziție strategică, avem comunități românești direct implicate în conflict.
Am fi putut cere negocieri pentru minoritatea românească din Ucraina, am fi putut cere garanții economice pentru rolul nostru de stat de frontieră al NATO, am fi putut propune un format de pace regional. Dar cu Nicușor Dan la Cotroceni, România e doar o țară de decor.
Nicușor Dan nu știe să facă diferența între diplomație și matematica lui de liceu. Nu are coloană vertebrală, nu are carismă, nu are viziune. Are doar un microfon, un cont de Twitter și o slugărnicie fără limite.
Dacă Macron e papagalul Europei și Ursula e birocrația întruchipată, atunci Nicușor Dan e prostul satului, ridicat în rang.
România a ajuns să fie percepută ca un stat-slujitor, fără identitate, fără cuvânt propriu. Când e nevoie de carne de tun, ne oferim primii. Când e nevoie de sancțiuni, le semnăm imediat.
Când e nevoie de declarații, Nicușor Dan iese și recită ce i s-a scris. Dar când e vorba de a cere ceva pentru poporul român, de a negocia ceva concret pentru țară – liniște totală.
Concluzia e dureroasă: în Consiliul European, România e satul cu prostul lui. Toată lumea știe că e acolo, dar nimeni nu-l ia în serios. Iar „prostul satului”, ajuns președinte, nu știe altceva decât să ridice mâna și să repete ce spun ceilalți.
O rușine națională care costă enorm: securitatea, economia și demnitatea noastră ca stat.
Capitolul IV – Trump, Putin și realitatea pe care Europa nu vrea să o vadă.
Când Donald Trump și Vladimir Putin s-au întâlnit în Alaska, lumea întreagă a înțeles un adevăr simplu: marile puteri negociază între ele, restul se uită de pe margine.
Oricâte „declarații comune” ar emite Consiliul European, oricât ar repeta Macron și Ursula despre „presiunea asupra Rusiei”, realitatea e că viitorul războiului din Ucraina nu se decide nici la Bruxelles, nici la Berlin, nici la Paris.
Se decide acolo unde stau la masă liderii autentici, cei care controlează arme, resurse și voință politică.
Donald Trump, omul demonizat de presa globalistă, a demonstrat din nou că e un negociator brutal, dar eficient. El știe că SUA nu-și pot permite un război etern în Europa care să le toace resursele, și vrea să forțeze o înțelegere.
Că o face pentru imagine, că o face pentru America First, că o face pentru propriul calcul electoral – nu contează. Contează că are puterea de a chema la masă atât pe Putin, cât și pe Zelenski. Asta înseamnă lider.
De partea cealaltă, Vladimir Putin a obținut deja ce și-a dorit: recunoașterea tacită că Rusia nu poate fi ignorată. Trei ani și jumătate de război au arătat clar că Moscova nu doar că rezistă sancțiunilor occidentale, dar le și transformă în armă economică.
Rusia exportă petrol și gaze spre Asia, își consolidează alianța cu China, Iran, India și întreg blocul BRICS, și se finanțează din resurse pe care Europa nu le mai are. Putin știe că timpul lucrează pentru el și că Occidentul se sufocă singur sub povara propriei ipocrizii.
Între cei doi, Europa nu există. Macron poate să urle pe Twitter, Ursula poate să semneze rezoluții, Tusk și Meloni pot să-și facă poze în plen, dar decizia finală nu e a lor. Europa a pierdut șansa de a fi un actor independent și s-a redus la un cor de figuranți. Nu negociază, nu decide, doar aplaudă ce spun americanii și execută ce dictează Washingtonul.
Ironia e că, în timp ce Rusia se bate singură cu NATO de trei ani și jumătate și încă își păstrează terenurile ocupate, Europa se joacă de-a „presupuța” – un teatru ieftin care îi prostește pe propriii cetățeni.
Le spun francezilor, nemților și olandezilor că trebuie „să strângă cureaua pentru pace”, dar realitatea e că pacea nu se va obține prin sancțiuni, ci prin negocieri la care ei nici nu sunt invitați.
Să comparăm tabloul:
- Trump și Putin discută despre frontiere, arme, energie, garanții de securitate.
- Europa discută despre cum să mai inventeze o sancțiune care să-i lovească tot pe propriii cetățeni (vezi embargoul pe cerealele rusești, care a scumpit pâinea în Europa, dar nu a clintit economia Moscovei).
- România, cu Nicușor Dan, nu discută nimic. Postează lozinci pe X și așteaptă să fie chemată la summit-uri doar pentru a poza în fotografii de grup.
Aceasta este realitatea pe care Europa nu vrea să o vadă: nu mai contează. Nu mai e putere globală. E un continent de muzeu, care trăiește din amintirea gloriei coloniale și din iluzia „valorilor occidentale”.
În fața Chinei, a Rusiei și a noii ordini multipolare, Europa e doar un spectator care se agață de „presupuța” lui Macron și Ursula.
Iar când istoria se va scrie, nu se va vorbi despre declarațiile lui Meloni, Merz sau Tusk, ci despre negocierile dintre Trump și Putin. Acolo e miza, acolo se decide jocul. Restul sunt decor.
Concluzie – Vestul Woke, corul unor proști planetari.
Summitul din Alaska a arătat clar un adevăr pe care Occidentul nu-l poate digera: jocul mare se joacă fără el. Trump și Putin discută direct, restul își dau importanță prin comunicate.
Europa a ajuns o anexă birocratică, unde Macron, Ursula, Meloni, Merz, Tusk și ceilalți își dau cu presupuța pe rețele sociale, convinși că mimează puterea.
Dar realitatea e crudă: Rusia rezistă de trei ani și jumătate, lovește, ocupă teritorii și își consolidează alianțe. China își extinde influența.
SUA, prin Trump, își negociază viitorul direct cu Moscova. Iar Europa? Europa își pierde industria, energia, coloniile și autoritatea. Tot ce-i rămâne este teatrul ieftin cu „sancțiuni”, „declarații” și „sprijin neclintit”.
România, sub prostul satului Nicușor Dan, e și mai jalnică. Nici măcar nu mimează puterea – e doar decorul obedient care repetă papagalicește ce spune Bruxelles-ul. Țara noastră, cu istorie, resurse și poziție strategică, e redusă la statutul de slugă fericită.
De fapt, întreg Occidentul e un cor de figuranți care se autoiluzionează. Popoarele lor, încă trăind „regește”, nu înțeleg că urmează să fie sacrificate, la fel ca est-europenii. Pentru că globalismul nu iartă. După ce a secătuit Estul, va veni și rândul Vestului.
În loc să se trezească, europenii aplaudă papagalii de la Bruxelles. Și astfel, proștii planetei continuă să creadă că încă fac jocurile, când în realitate nu mai sunt decât o notă de subsol în istoria scrisă de alții.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
