2025. Cine este cu adevărat Ursula von der Leyen! Doamna războiului, imposturii, corupției și jafului.
Capitolul I. Dinastia Albrecht – umbrele celui de-Al Treilea Reich.
Când astăzi Ursula von der Leyen apare pe scena globală – rece, zâmbitoare, cu aerul unei doamne respectabile care decide destinele Europei – aproape nimeni nu se mai întreabă cine este cu adevărat această femeie.
Și, mai ales, din ce familie provine. Pentru că, în spatele imaginii de „mamă a Europei”, există o dinastie cu rădăcini în vremurile cele mai întunecate ale Germaniei.
Ursula s-a născut Albrecht în 1958, la Bruxelles, exact acolo unde tatăl ei, Ernst Albrecht, lucra ca înalt funcționar al Comunității Europene.
Așadar, încă de la naștere, ea a respirat aerul coridoarelor puterii europene. Dar povestea familiei nu începe cu tatăl său, ci cu bunicul Carl Albrecht – psiholog și om de afaceri prosper, care a făcut avere din comerțul cu bumbac în Bremen.
De ce este important acest detaliu? Pentru că acea avere s-a construit în anii în care Germania nazistă trăia din exploatarea resurselor și a muncii forțate.
În timp ce milioane de oameni erau trimiși în lagăre sau arși pe fronturile de război, elitele comerciale germane își consolidau imperiile economice. Familia Albrecht a fost una dintre ele.
Aceasta este tăcerea rușinoasă pe care presa o ocolește: faptul că averile unor familii respectabile de azi au la bază complicități cu regimul hitlerist.
Tatăl Ursulei, Ernst Albrecht (1930–2014), a fost premier al Saxoniei Inferioare între 1976 și 1990, un baron local al CDU și unul dintre cei mai influenți politicieni germani din generația sa.
Dar înainte de a conduce landul, el a fost un birocrat de carieră la Bruxelles. Practic, tatăl Ursulei a fost un pionier al tehnocrației europene, un om care a știut să îmbine politica națională cu avantajele de la Bruxelles. Iar fiica sa, astăzi, nu face decât să repete rețeta, dar la un nivel infinit mai înalt.
Dar scandalul cel mai mare vine din ramura extinsă a familiei. Joachim Freiherr von der Leyen, rudă prin alianță, baron de origine renană, a fost membru activ al Partidului Nazist (NSDAP).
Acest lucru nu este un zvon, ci un fapt documentat în arhivele germane. Biografia lui este clară: aristocrație + loialitate față de Hitler. Și totuși, câte ziare occidentale au pomenit acest episod atunci când Ursula a fost propulsată la vârful UE? Niciunul.
De ce? Pentru că Ursula trebuia să rămână „imaculată”, un simbol curat, o „doamnă de fier” capabilă să țină piept Moscovei și să apere interesele NATO.
În realitate, Ursula este produsul perfect al unei aristocrații care nu a plătit niciodată pentru crimele sale. Spre deosebire de popoarele care au suferit, elitele și-au perpetuat averile, titlurile și influența.
Dinastia Albrecht, completată de alianța cu dinastia von der Leyen, este dovada vie că Europa de azi este condusă de urmașii privilegiați ai unei clase compromise istoric.
Să mai adăugăm și altceva: familia Albrecht nu este un caz singular. Germania postbelică este plină de exemple de foști naziști sau rude ale lor care au ocupat poziții de vârf în administrație, industrie și politică.
În loc să fie judecați, aceștia au fost reciclați, „democratizați” și transformați în elite respectabile. Iar Ursula von der Leyen nu face decât să poarte mai departe acest lanț al impunității istorice.
Când o vedem astăzi tunând și fulgerând împotriva Rusiei, impunând sancțiuni care ruinează milioane de europeni, trebuie să înțelegem că această obsesie anti-rusă nu este o politică rațională, ci o doctrină de familie. O ură moștenită, cultivată din tată în fiică, de la Ernst Albrecht la Ursula, și consolidată prin alianțele aristocratice cu baronii von der Leyen.
De aceea, întrebarea „cine este Ursula von der Leyen?” are un răspuns simplu: este continuatoarea unui clan politic și economic cu rădăcini în al Treilea Reich, protejat de tăcerea complice a presei occidentale. Nu meritocrația, nu democrația au făcut-o lider, ci dinastia.
Capitolul II. Ascensiune prin titluri și căsătorie – nimic meritocratic.
Ursula Albrecht nu a trebuit niciodată să lupte cu viața. Nu a pornit de jos, nu a muncit pentru a urca treptele sociale, nu a trecut prin eșecurile și lipsurile pe care le suportă cetățenii obișnuiți ai Europei. Totul i-a fost pus pe tavă.
În 1986, Ursula s-a căsătorit cu Heiko von der Leyen, un medic german, dar mai ales un moștenitor al uneia dintre cele mai vechi și mai influente familii nobiliare din Renania.
Familia von der Leyen, a cărei istorie coboară până în secolul al XVI-lea, și-a construit averea în jurul comerțului cu mătase, de unde și renumele de „baroni ai textilelor”. În patrimoniul lor se află și astăzi castelul Bloemersheim, un simbol al puterii feudale reciclate în capitalism modern.
Căsătoria cu Heiko nu a fost doar un act personal, ci o intrare oficială a Ursulei în clubul închis al aristocrației germane. Din Ursula Albrecht – fiica unui premier de land – ea a devenit Ursula von der Leyen – soția unui descendent al nobilimii renane.
Practic, a primit un pașaport social și politic către culmile puterii, un titlu care i-a deschis uși ce altora le rămân definitiv închise.
Din acest moment, cariera ei nu a mai depins de competență, ci de nume și alianțe. Peste tot unde a ajuns, Ursula a beneficiat de protecția unei rețele invizibile de aristocrați, politicieni și birocrați care și-au transmis puterea din generație în generație.
Nu întâmplător, după ce s-a căsătorit, Ursula a părăsit Germania și s-a refugiat pentru câțiva ani în Statele Unite și apoi în Marea Britanie, sub identități false, pentru a scăpa de amenințările teroriste din anii ’70 și ’80. Chiar și atunci, siguranța ei a fost garantată de privilegiile legate de nume, nu de vreo „meritocrație”.
Când a intrat în politică, în cadrul CDU (partidul tatălui său și al cancelarului Merkel), Ursula a fost prezentată ca „femeia modernă”, „mama a șapte copii”, „exemplul european al valorilor creștine”.
Dar imaginea era doar o mască. Adevărata ei forță nu era familia numeroasă, ci numele dublu: Albrecht + von der Leyen.
Ce alt politician german a fost catapultat direct în funcții guvernamentale, fără să fi trecut printr-o competiție electorală reală?
Ursula a fost plasată succesiv în posturi de ministru al Familiei, al Muncii și apoi al Apărării, fără să fi demonstrat vreo expertiză. De ce? Pentru că aparținea „castei potrivite”.
În Germania, nobilimea nu mai are, oficial, putere politică. Dar influența ei economică și culturală persistă. Un nume precum „von der Leyen” deschide porți, oferă respect instantaneu și pune în mișcare mecanisme de protecție pe care un cetățean de rând nici nu și le poate imagina.
Exact acest mecanism a funcționat și pentru Ursula: un sistem de castă, mascat în democrație.
Astăzi, Ursula pozează în lider „ales” al Europei. În realitate, nu a fost votată niciodată de popoarele europene. A fost împinsă la șefia Comisiei Europene în 2019 printr-un aranjament de culise, după ce candidatul PPE, Manfred Weber, a fost respins de Macron și de alți lideri.
Ursula nu era nici măcar în lista scurtă. Și totuși, printr-un compromis între Berlin și Paris, prin rețelele CDU și aristocrația europeană, a ajuns să conducă 450 de milioane de oameni.
Întrebarea esențială este: ce legitimitate are Ursula von der Leyen? Răspunsul e simplu: zero. Ea nu reprezintă voința cetățenilor, ci voința unei caste care moștenește titluri, averi și poziții.
Din Ursula Albrecht – fata unui baron CDU – și Ursula von der Leyen – soția unui nobil – s-a născut Ursula Europei: o marionetă a aristocrației reciclate și a birocrației de la Bruxelles.
Capitolul III. Ursula și scandalurile germane – o carieră dezastruoasă.
Dacă Ursula von der Leyen ar fi fost un politician normal, cu o carieră construită pe fapte și competență, astăzi nu ar fi ajuns nici măcar la șefia unui birou de provincie.
Realitatea este că întreaga sa carieră politică în Germania a fost un șir interminabil de scandaluri, eșecuri și anchete mușamalizate.
De la „mama eroină” la ministru fără busolă.
În 2003, Ursula a intrat în guvernul landului Saxonia Inferioară ca ministru al Afacerilor Sociale. A fost imediat promovată, sub protecția CDU, la Berlin, unde a deținut trei portofolii diferite:
Familie (2005–2009), Muncă (2009–2013) și Apărare (2013–2019).
La fiecare minister, a lăsat în urmă haos administrativ, suspiciuni de corupție și o reputație jalnică.
În perioada la Ministerul Familiei, Ursula a pozat în protectoarea copiilor, dar singurul ei „proiect vizionar” a fost introducerea filtrării internetului – o tentativă de cenzură digitală respinsă ulterior ca neconstituțională.
De aici i s-a lipit porecla de „Zensursula” („Cenzura Ursula”), simbolul unei femei obsedate de control.
La Ministerul Muncii, bilanțul ei a fost palid, dominat de statistici cosmetizate și măsuri sociale lipsite de efect real. Dar adevăratul dezastru a venit odată cu preluarea Ministerului Apărării.
Apărarea germană sub Ursula – un circ pe bani publici.
Germania, cea mai puternică economie a Europei, a ajuns sub Ursula o armată de operetă. În loc să întărească forțele armate, ministrul von der Leyen a îngropat miliarde în scandaluri:
- Gorch Fock – nava-școală a marinei germane urma să fie renovată cu 10 milioane de euro. Sub Ursula, costurile au explodat la 135 de milioane. Contractele au fost acordate discreționar, iar scandalul a ajuns până în Bundestag. În timp ce miliardele se scurgeau spre firmele „prietene”, cadeții germani erau fotografiați antrenându-se cu… mături în loc de arme, pentru că echipamentele militare nu mai erau funcționale.
- McKinseyGate – între 2014 și 2019, Ursula a atribuit contracte de consultanță în valoare de peste 150 de milioane de euro către firme precum McKinsey și Accenture. Fără licitații, fără transparență, totul pe bază de „relații”. Presa germană a dezvăluit că mai mulți consilieri personali ai Ursulei erau foști angajați McKinsey. Procuratura a deschis anchete, dar dosarele au fost îngropate odată cu plecarea ei la Bruxelles.
- Echipamente dezastruoase – sub conducerea Ursulei, armata germană a devenit de râsul NATO. Avioanele nu zburau, submarinele nu se scufundau, iar soldații nu aveau veste antiglonț. În 2018, un raport oficial a arătat că doar 4 din cele 128 de avioane Eurofighter erau operaționale. Și asta, în timp ce bugetul apărării se umfla cu miliarde.
Pfizergate – 35 de miliarde, mesaje șterse.
Cireașa de pe tort a fost însă legătura directă a Ursulei cu Pfizer. Ca ministru și apoi ca șefă a Comisiei, Ursula a purtat negocieri secrete prin SMS cu Albert Bourla, CEO-ul Pfizer, pentru achiziția a 35 de miliarde de euro în vaccinuri.
Mesajele au fost cerute de Parlamentul European și de Ombudsmanul UE. Răspunsul Comisiei? Au dispărut. Șterse. Ca și cum nici nu ar fi existat.
În orice alt stat de drept, ștergerea deliberată a documentelor oficiale ar fi dus la demisia imediată și la anchete penale. În cazul Ursulei, totul a fost mușamalizat. Bruxelles-ul a închis ochii, iar Ursula a rămas pe tron.
Cariera clădită pe eșecuri.
Pe scurt, bilanțul Ursulei în Germania arată așa:
- O armată slăbită și ridiculizată.
- Contracte umflate cu sute de milioane pentru prietenii de la McKinsey.
- O navă-școală care a înghițit bani cât un portavion.
- O tentativă de cenzură a internetului.
- Negocieri dubioase cu Big Pharma.
Și totuși, în loc să fie trimisă acasă, Ursula a fost recompensată: promovată în funcția de președinte al Comisiei Europene. Un om cu asemenea palmares nu ar fi trecut nici de poarta unei firme private.
Dar într-o Europă condusă de rețele și interese ascunse, incompetența și corupția sunt garanția ascensiunii.
Așa s-a născut mitul „doamnei Europei”: nu din reușite, ci din eșecuri acoperite de propaganda mediatică. Ursula a demonstrat că în Uniunea Europeană nu contează ce faci, ci pe cine servești.
Capitolul IV. La vârful UE – corupția devine politică de stat.
Când Ursula von der Leyen a fost parașutată la șefia Comisiei Europene în 2019, chiar și analiștii occidentali au recunoscut că a fost o surpriză. Nu era nici pe lista scurtă, nu fusese cap de listă la alegerile europene și nici nu era cunoscută ca o voce respectată pe scena internațională.
Dar exact aici stă cheia: Ursula nu a fost aleasă, ci impusă. A fost rodul unui aranjament de culise între Macron și Merkel, un compromis al marilor puteri care au decis că pentru post e nevoie de un pion docil, o față „acceptabilă” pentru cetățeni și complet controlabilă pentru rețele.
O putere fără legitimitate.
Niciun cetățean european nu a pus ștampila pe numele ei. Și totuși, Ursula a ajuns să dicteze viața a 450 de milioane de oameni. Asta arată esența Uniunii Europene: o structură nedemocratică, condusă de personaje pe care popoarele nu le-au votat niciodată. Ea însăși este exemplul perfect al unui sistem de tip feudal reîncarnat în Bruxelles-ul birocratic.
Sancțiunile care au ruinat Europa.
Primul mare act de forță al Ursulei la Bruxelles a fost războiul economic împotriva Rusiei. Sub pretextul „pedepsirii lui Putin”, Comisia a impus un regim de sancțiuni care au lovit direct în buzunarele europenilor: inflație explozivă, prețuri duble la energie, falimente în lanț.
În timp ce oligarhii ruși își plimbau yachturile în Dubai și Turcia, agricultorii din Franța și Italia își aruncau laptele în stradă, iar românii își plăteau facturile cu cardul de credit.
Cine a pierdut? Cetățenii europeni.
Cine a câștigat? Producătorii americani de gaz lichefiat, industria armamentului și, evident, corporațiile Big Pharma care și-au rotunjit profiturile în pandemie.
Corupția digitală: Pfizergate 2.0.
Deși scandalul negocierilor secrete cu Pfizer a izbucnit la nivel continental, Ursula a supraviețuit. Parlamentul European a cerut acces la mesajele dintre ea și Albert Bourla. Răspunsul Comisiei? „Nu le găsim”. S-au evaporat. Într-o Uniune care pretinde transparență, chiar președintele Comisiei șterge dovezile. Și nimeni nu mișcă un deget.
În Belgia, în 2023, a fost depusă o plângere penală pentru corupție împotriva Ursulei, vizând exact aceste negocieri. Dosarul? Îngropat în sertarele justiției europene. Încă un exemplu că în UE legea e pentru cetățeni, nu pentru șefii de castă.
Confiscarea economiilor private.
Cireașa de pe tort este însă planul delirant anunțat de Ursula la Davos și repetat la Paris: mobilizarea economiilor private. Traducerea e simplă: banii oamenilor din conturi ar putea fi redirecționați spre „proiecte europene strategice”, de la inteligență artificială până la industria de armament.
Profesorul Mircea Coșea a spus clar: „Este greu de implementat”. Tradus din limbaj academic: este un jaf. Adrian Vasilescu, consilierul lui Mugur Isărescu, a încercat să calmeze spiritele:
„Nu e forțat, e competiție”. Dar oricine cunoaște limbajul birocratic știe că „mobilizare” înseamnă presiune, nu voluntariat. Când Bruxelles-ul îți vrea banii, nu te întreabă, ți-i ia.
Planul „Invest AI”, fondul comun de investiții propus de Ursula, ar transforma 450 de milioane de europeni în potențiali investitori obligați. Nu mai contează voința oamenilor, ci nevoia birocrației de a strânge bani pentru război și tehnologie.
Ursula – avatarul unei Europe colonizate.
În acest context, Ursula nu mai este doar un politician corupt, ci simbolul unui model de guvernare periculos: corupția ridicată la rang de politică de stat, impunitatea ca normă și confiscarea resurselor cetățenilor ca strategie economică.
Cine ar trebui să o ancheteze? Comisia pentru afaceri juridice a Parlamentului European, OLAF, justiția belgiană. Cine o protejează? Exact aceleași instituții. Și atunci, ce mai rămâne din „statul de drept european”? Nimic. Doar lozinci goale.
Ursula este dovada vie că Uniunea Europeană nu este condusă pentru cetățeni, ci împotriva lor.
Capitolul V. Ursula – simbolul Europei rătăcite.
Ursula von der Leyen nu este un accident al istoriei. Ea este emblema exactă a ceea ce a devenit Uniunea Europeană: un sistem al imposturii, un mecanism care promovează nu meritul, nu competența, ci apartenența la rețele, clanuri și dinastii.
De unde vine puterea Ursulei? Din două surse: numele și complicitatea.
– Din numele Albrecht și von der Leyen, simboluri ale aristocrației germane reciclate.
– Din complicitatea birocrației de la Bruxelles, care a acoperit fiecare scandal, fiecare abuz, fiecare eșec.
Când privești în urmă, traseul Ursulei arată ca o parodie: o ministră incapabilă, care a falimentat armata germană, recompensată cu cea mai înaltă funcție europeană.
O femeie prinsă în scandaluri de corupție și plagiat, transformată în icoană a „valorilor europene”. O politiciană fără voturi, care conduce viețile a sute de milioane de oameni.
Obsesia pentru război.
Din prima zi la Bruxelles, Ursula a devenit apostola reînarmării. Sub pretextul sprijinirii Ucrainei, a transformat UE într-o anexă militară a NATO.
Nu a negociat, nu a propus pace, ci doar a turnat gaz pe foc: sancțiuni, embargouri, apeluri la „mobilizarea totală”. Și toate acestea, în timp ce copiii ei nu riscă niciodată să fie pe front, iar averile familiei sunt protejate de conturi și castele.
Pentru Ursula, războiul este un business. Fie că e vorba de Pfizer și miliardele dispărute în pandemie, fie că e vorba de industria de armament și fondurile „Invest AI”, logica este aceeași: transferul banilor de la cetățeni la corporații.
„Europa valorilor” – o mască ipocrită.
Von der Leyen vorbește mereu despre „statul de drept”, „transparență” și „democrație”. Dar realitatea o contrazice:
- Statul de drept: când ea însăși șterge SMS-uri oficiale pentru a ascunde o afacere de 35 de miliarde de euro.
- Transparență: când plângerile penale împotriva ei dispar fără explicații.
- Democrație: când niciun european nu a votat-o vreodată.
Adevărul este că Ursula nu apără valorile, ci le folosește ca armă împotriva statelor și popoarelor care refuză să se supună Bruxelles-ului.
România știe bine acest mecanism: „statul de drept” devine biciul prin care suntem ținuți în colonie, în timp ce Ursula și gașca ei se scaldă în privilegii.
Ursula, castă și mascaradă.
În persoana Ursulei se concentrează toate trăsăturile Europei oficiale:
- aroganța unei elite care nu răspunde în fața nimănui,
- ipocrizia unor lideri care predică democrația, dar guvernează prin aranjamente,
- corupția ridicată la rang de strategie,
- disprețul față de popoarele pe care pretind că le reprezintă.
Ursula nu este „mama Europei”, ci călăul Europei, un simbol al trădării. Ea nu protejează cetățenii, ci îi jefuiește. Nu apără pacea, ci prelungește războiul. Nu unește, ci dezbină.
Concluzie.
Când ne întrebăm astăzi „cine este Ursula von der Leyen?”, răspunsul este limpede: produsul perfect al unei caste corupte și al unei Europe trădate.
O femeie născută dintr-o dinastie compromisă, propulsată de privilegii, protejată de mușamalizări, transformată într-un instrument de control și supunere.
Adevărata întrebare nu mai este „cine este Ursula?”, ci cât timp vom continua să tolerăm această mascaradă?
Cât timp vom accepta ca banii, economiile și viitorul nostru să fie jucate la ruleta globaliștilor?
Cât timp vom suporta ca Europa să fie condusă de urmașii privilegiaților din Reich, reciclați în birocrați ai „democrației”?
Ursula von der Leyen nu este viitorul Europei. Ea este ultima mască a unui sistem putred, care se prăbușește sub greutatea propriilor minciuni.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://business24.ro/ursula-von-der-leyen/bnr-cosea-economii-ue-1632443
