2025. România, condusă de autiști emoționali și executanți cinici!
INTRODUCERE.
„Într-o țară inundată de ape, dar mai ales de nepăsare, conducătorii noștri nu doar că nu plâng – ei zâmbesc. De la înălțimea funcției, arogant, rece, cu privirea goală. Asta dacă nu cumva, în cazul unora, lipsa de empatie e diagnostic medical.”
România anului 2025 e un stat strivit între catastrofe naturale și catastrofe umane. Mii de gospodării din Moldova au fost înghițite de ape. Oamenii și-au văzut agoniseala de-o viață spulberată în câteva ore.
Dar mai tragic decât noroiul care le-a năpădit casele este faptul că nimeni din Guvernul României nu a venit să-i vadă. Să-i mângâie. Să-i asculte.
Nicușor Dan, președintele țării, nu a catadicsit să rostească un singur cuvânt. Să trimită un mesaj de sprijin. Nici măcar o deplasare simbolică, ca să arate că România nu e doar o hartă administrativă, ci o comunitate în suferință.
Dar la ce să ne așteptăm de la un om cu tulburări din spectrul autist, căruia îi lipsește, din punct de vedere neurologic, capacitatea de empatie? Nu e o insultă. E o constatare. Iar România are, în mod real, un președinte incapabil să simtă durerea poporului. La propriu.
Ilie Bolojan, premierul care și-a făcut un titlu de glorie din a tăia cu toporul, zâmbește cinic de pe la ședințele de partid. Un chip rece, tăios, aproape nazist, din care emană dispreț și sadism economic.
Omul nu se ascunde: el nu a fost adus la putere ca să salveze România, ci ca s-o dezintegreze sistematic – din interior. Bolojan nu e chirurg, e călău. Iar scalpul victimelor e bugetul sărăcit al poporului român.
Iar restul guvernului? Niște păpuși mute, obediente, fără coloană, fără inimă. Niciun ministru nu s-a dus în zonele afectate de inundații. Niciunul. Nicio îmbrățișare, nicio mobilizare reală, niciun „Suntem alături de voi”.
De ce? Pentru că acești oameni nu guvernează o țară. Guvernează o colonie. Iar coloniile nu au dreptul la compasiune. Au doar obligația de a suferi.
CAPITOLUL I.
Nicușor Dan: România condusă de o lespede autistă.
Cine să-i aline pe oamenii din satul Grințieș, când casele lor s-au surpat în noroi? Cine să vină în Botoșani, Suceava, Neamț, Vaslui, unde râurile au înghițit totul?
Cine să plângă alături de o bătrână care stă pe o bancă udă, în fața unui morman de moloz care i-a fost odată casă? Cine? Nicușor Dan?
Aici nu mai vorbim doar de indiferență. Vorbim de o limitare profundă, medicală, neurologică. Actualul președinte al României suferă de sindromul Asperger, o formă de autism funcțional care afectează capacitatea de a relaționa emoțional cu ceilalți.
Cu alte cuvinte: omul e incapabil să simtă empatie. Nu râde, nu plânge, nu suferă pentru alții. Nu poate. Iar România, țară lovită de suferință, disperare, frică, este condusă de o lespede.
Nu-i o jignire. E o realitate pe care o ignorăm colectiv. Psihologii și psihiatrii o știu. Medicii o înțeleg. Serviciile secrete o raportează. Dar presa tace. Politicienii tac. Națiunea tace. De frică, de rușine, de neputință.
În fața suferinței românilor, Nicușor Dan a dispărut complet. Nicio vizită în Moldova. Niciun discurs de încurajare. Nicio reacție. Nu din lene. Nu din aroganță. Ci pentru că omul nu este construit să simtă ce simțim noi.
Lașitatea clasei politice e dublată de complicitatea presei. Unde e Avocatul Poporului? Unde sunt comisiile parlamentare? Unde sunt „experții în sănătate mintală” care urlau la TV despre anxietatea cauzată de pandemie, dar tac când președintele unei țări are o disfuncție cerebrală care îl face inapt pentru funcția supremă?
Atenție: sindromul Asperger nu e o vină. Dar este o incompatibilitate absolută cu o funcție care presupune empatie, emoție, compasiune, contact uman.
Președintele României nu este un algoritm, nu este o ecuație matematică. Este un simbol. Este un om al poporului. Iar când poporul moare sub ape, simbolul nu poate fi o statuie cu privirea în gol și mâinile în buzunar.
România nu are un președinte. Are o figură geometrică cu funcție de veto. O fantomă administrativă. O „entitate” rece, dezumanizată, controlabilă, perfectă pentru agenda unui sistem care vrea o națiune anesteziată emoțional.
Și ce face Nicușor Dan între timp? Cumpără tăcerea cu posturi călduțe pentru susținători, se fofilează în conferințe sterile, semnează acorduri de „parteneriat strategic” care vând țara la bucată. Totul, cu fața lui impenetrabilă, robotică, lipsită de expresie.
Aceasta nu este doar o tragedie politică. Este o abdicare națională. Am acceptat să fim conduși de cineva care nu ne poate iubi. Și o țară care nu este iubită de conducătorii ei se îneacă nu doar în ape, ci și în nepăsare.
CAPITOLUL II
Ilie Bolojan: Premierul cu față de călău și suflet de paznic SS la Auschwitz.
Ilie Bolojan nu are inimă. Are un buget. În loc de empatie, are excele, grafice, tăieri și execuții bugetare. Premierul României pare decupat dintr-un manual de austeritate scris în birourile de la Bruxelles.
Vorbește rar, rece, sec. Nu promite nimic. Nu oferă alinare. Nu vizitează sinistrați. Nu suferă. Nu iubește. Pare programat să distrugă, nu să construiască.
Zilele trecute, Moldova era sub ape. Drumuri rupte. Case luate de viituri. Pământuri afundate. Familii evacuate. Și unde era Bolojan? La Guvern, cu creionul în mână și cu ochii în tabele, calculând cum să taie din subvențiile fermierilor, cum să înghețe pensiile și cum să reducă cheltuielile pentru spitale și școli.
Într-o țară normală, premierul merge în teritoriu. Stă lângă oameni. Promite. Ridică moralul. Îi ține pe oameni în viață cu vorba, dacă nu cu fapta. În România, Bolojan trimite o postare pe Facebook: „Suntem alături de voi”.
Dar ce înseamnă „noi”? Cine este „noi”? Aparatul tău birocratic de șoc? Ministerul Austerității? Echipa de casapi financiari care au transformat România în teren de experiment pentru troica FMI–UE–Banca Mondială?
Să nu ne păcălim: Ilie Bolojan nu a fost pus să salveze România. A fost impus să o lichideze cu etichetă „legală”. Să o taie, să o secționeze, să o transforme în obiect de vânzare.
Întreprinderile românești? Le vinde. Bugetarii? Îi concediază. Sănătatea? O externalizează. Educația? O automatizează. Cultura? O închide. Numai secretarii de stat, consilierii și amantele de partid cresc în număr și în leafă. Acolo nu taie nimeni nimic.
Și apoi e acea față. Împietrită. Cinică. Cu o privire fixă, încruntată, care nu promite nimic și nu iartă pe nimeni. O față de călău tăcut care parcă se simte bine când suferi. Care pare satisfăcută de disperarea ta. Care te calcă metodic, cu bocancul, pe gât, în numele „reformei”.
Ce reformă? Aceea în care profesorii sunt umiliți? Medicii alungați? Funcționarii onești demiși, iar hoții păstrați în funcție cu pensii speciale? Reforma prin care se fură mai eficient, cu mai puțină hârtie și mai multă digitalizare?
Bolojan este exact ce pare: un paznic SS, un tehnocrat fără milă, antrenat să execute ordine. Nu-i pasă de România. Nu-i pasă de tine. Nu-i pasă de nimeni. Poate doar de nota de plată pe care o prezintă stăpânilor din afară, la final de mandat.
Un singur lucru contează pentru el: eficiența. Dar eficiența cui? A cui reformă? Pentru cine optimizezi tu, domnule Bolojan? Pentru poporul român care plânge și moare în noroi?
Sau pentru băncile străine, pentru oligarhia de la Bruxelles, pentru sistemul care a decis că acest popor trebuie redus la tăcere, sărăcie și frică?
Ilie Bolojan nu este un lider. Este o unealtă. O sculă de tăiat în carne vie. Un avatar al urii față de popor. Nu construiește nimic. Ci demolează tot. Și face asta cu un zâmbet fals, rece, mecanic – un rictus de execuție.
CAPITOLUL III.
Austeritatea cu două fețe: Când poporul moare de foame și Guvernul își umflă funcțiile.
„Reducem cheltuielile! Facem curățenie! Tăiem grăsimea sistemului!” – așa urla Bolojan din toate difuzoarele propagandei în prima zi de mandat. A fost ales ca simbol al eficienței, al omului gospodar, al „neamțului din Oradea” care pune totul la punct. Ce a urmat? O parodie sinistră, o „reformă” construită pe spatele poporului și în favoarea Sistemului.
În timp ce românii își pierd locurile de muncă, pensiile sunt înghețate, spitalele nu mai au medicamente, iar mamele își trimit copiii la școală fără rechizite, Guvernul Bolojan crește structura de conducere a statului ca pe o tumoare malignă.
📌 În plină austeritate, cinci vicepremieri – record absolut post-decembrist. Un guvern gonflat ca o burtă de mahăr, unde fiecare partid își trage felia de influență.
📌 Acum, în plină criză, Guvernul vrea al treilea secretar general adjunct la Secretariatul General al Guvernului (SGG) – adică încă un post bine plătit pentru a mulțumi UDMR sau USR.
📌 Cristina Trăilă (PNL), o carieristă de partid, pusă să gestioneze acte, bugete, agenții și tot ce înseamnă putere administrativă.
📌 Radu Oprea (PSD), secretar general al Guvernului, coordonatorul unui sistem de putere paralelă care „avizează”, „filtrează”, „coordonatează” și „gestionează”. Traducere: face jocurile reale în Guvern, în afara ochilor publicului.
Pe lângă acești grei vin zeci de secretari de stat, sute de consilieri, mii de posturi înfipte cu pile, amante și rude. Statul român nu e mai suplu – e mai gras ca oricând. Dar e o obezitate selectivă: poporul flămânzește, Sistemul se îndoapă.
💸 Funcțiile create sunt extrem de bine plătite:
- Secretar general adjunct: 640 lei brut/lună, fără sporuri și beneficii.
- Secretar general: 150 lei brut/lună, plus mașină, diurnă, locuință de serviciu și influență cât zece miniștri.
Aceasta este „reforma” Bolojan: austeritate pentru fraieri, privilegii pentru stăpâni.
În Moldova, oamenii și-au văzut casele luate de ape. Nimeni din Guvern n-a apărut. Niciun lider, niciun gest, nicio lacrimă. Doar un comunicat searbăd, cu platitudini despre „monitorizare” și „instituții implicate”.
În schimb, la București, se certau cine primește noul post la SGG și cine controlează RAAPPS și ORNISS. Țara arde, dar ei împart birourile și geanta Samsonite cu avize.
Aceasta nu e guvernare. Este ocupație internă, cu gir tehnocratic. Un experiment de colonizare în care omul de rând trebuie înfometat, debusolat și învățat că „mai puțin” înseamnă „normalitate”.
Dar poporul nu este prost. El simte. În fiecare factură umflată, în fiecare salariu tăiat, în fiecare drum neasfaltat. Și va veni o zi când austeritatea aceasta cu două fețe va cădea sub greutatea propriei ipocrizii.
CAPITOLUL IV.
Empatia liderilor adevărați: lecții de la Trump, Orbán, Lee Hsien Loong și Bukele.
Ce face diferența între un conducător și un călău cu cravată? Răspunsul e simplu: EMPATIA. Nu sloganurile, nu conferințele de presă, nu strategiile de PR cu emoji pe Facebook.
Ci faptele. Prezența fizică în momente de criză. Măsurile concrete în favoarea cetățeanului. Discursul onest. Curajul de a merge împotriva sistemului pentru a apăra poporul.
Iar dacă vrei să vezi cum arată lideri reali în carne și oase, compară-i cu Nicușor Dan, Bolojan & Co. Apoi uită-te la Donald Trump, Viktor Orbán, Lee Hsien Loong sau Nayib Bukele.
DONALD TRUMP.
Ce a făcut Trump când uraganul Harvey a lovit Texasul în 2017? A fost acolo. Nu cu un discurs scris de alții, ci cu haine de ploaie, bocanci și vorbind cu sinistrații.
A semnat de urgență un plan de ajutor federal de 15 miliarde de dolari, iar în mai puțin de o lună, banii au ajuns direct la comunități.
În pandemie, Trump a dat banii direct oamenilor: 1.200 de dolari/persoană în conturi.
Nu a spus că n-are buget. Nu i-a mințit că trebuie să taie sporuri, ci a redus taxe și a luptat pentru producția internă.
Trump are multe defecte, dar indiferența nu este unul dintre ele. A pus America pe primul loc și a înțeles că atunci când poporul suferă, conducătorul trebuie să fie primul acolo.
VIKTOR ORBÁN.
Orbán e diavolul presei globaliste. Dar în ochii poporului maghiar este liderul care a apărat granițele, credința, familia și economia.
Când a venit criza energetică, ce a făcut? A plafonat prețurile la carburanți și energie electrică.
A oferit ajutoare directe pentru familii, reduceri de impozite pentru tineri, și a interzis vânzarea terenurilor către străini.
Când au fost inundații în Ungaria, s-a suit în barcă, s-a dus în zonele afectate și a dat asigurări în direct că oamenii nu vor fi lăsați de izbeliște.
Ce a zis despre cei care-l acuză de „autoritarism”? Că „mai bine un lider autoritar care salvează poporul decât o slugă democratică ce-l vinde pe bucăți.”
LEE HSIEN LOONG (Singapore).
Singapore a fost o mlaștină. Azi e o metropolă mondială. De ce? Pentru că Lee Hsien Loong, fiul fondatorului Lee Kuan Yew, a condus cu mână de fier și cu suflet pentru cetățeni.
Când pandemia a lovit, Singapore a plătit salarii direct din buget statului. Când criza economică a amenințat piețele asiatice, Lee a naționalizat lanțurile de aprovizionare esențiale și a protejat micile afaceri.
A spus-o răspicat: „Guvernul există pentru a face binele cetățenilor, nu pentru a se închina pieței sau intereselor externe.”
Are toleranță zero la corupție și a tăiat fără milă salariile demnitarilor în vremuri grele. Nu ca Bolojan, care își angajează clientela pe funcții inventate.
NAYIB BUKELE.
El Salvador a fost capitala mondială a omorurilor. Astăzi este cel mai sigur stat din America Latină. De ce? Pentru că Bukele a spus STOP!
A băgat la închisoare 75.000 de membri ai cartelurilor, a curățat instituțiile publice, a redus cheltuielile guvernului cu 35%, și a construit o megapuşcărie pentru mafioți, nu pentru amărâți care fură o pâine.
Când o zonă era afectată de criză, el mergea personal acolo, în ghete și bluză neagră, nu în costum scump și mașină blindată.
A spus clar: „Nu lucrez pentru bănci, nici pentru ONG-uri internaționale. Eu lucrez pentru popor.” Și pentru asta, a fost urât de elite și adorat de oameni.
Este exact opusul a ceea ce vedem azi la București.
Nicușor Dan n-ar fi mers nici până la Obor să dea mâna cu niște sinistrați. E prea „introspectiv”, prea preocupat de chestiuni teoretice. Autist sau nu, lipsa totală de empatie, de reacție, de implicare îl face inuman, nu doar ineficient.
Bolojan? Un tehnocrat cu grimasa unui torționar de secol XXI. Nu poți citi pe chipul său altceva decât dispreț, aroganță și o ură rece față de popor.
Ceilalți? Slugi. Manifestați ai politicii de carton.
CONCLUZII – România, condusă de cei fără suflet. Ne vor slabi, tăcuți și supuși.
România de astăzi nu mai este condusă, ci administrată rece și calculat de o clasă politică instalată cu scopul de a distruge, nu de a reconstrui. Guvernul Bolojan și președintele Nicușor Dan nu sunt lideri, ci executanți ai unui program de dezumanizare națională.
Atunci când inundațiile au devastat Moldova, niciunul dintre ei nu a fost acolo. N-au avut nici măcar decența de a simula interesul, pentru că nu sunt capabili de empatie.
Nicușor Dan, diagnosticat cu tulburare din spectrul autist – după cum singur a recunoscut indirect – nu înțelege durerea, disperarea, nevoia de solidaritate. Pentru el, poporul e un grafic, o statistică, o formulă matematică.
Iar Ilie Bolojan? Privirea de oțel și rictusul glacial al acestui individ nu lasă loc nici măcar pentru simularea compasiunii.
Este imaginea perfectă a tehnocratului adus să calce în picioare orice urmă de umanitate, în numele eficienței bugetare și al directivelor internaționale.
Acești oameni nu sunt liderii unui popor liber, ci paznicii unei închisori administrative. Nu vin dintr-o cultură a iubirii de neam și de țară, ci din laboratoarele unui sistem rece, opresiv și globalist, în care cetățeanul trebuie să tacă, să plătească și să sufere.
Contrastul cu lideri reali e dureros.
Trump a mers în zonele calamitate din SUA în ciuda blocadelor mediatice.
Viktor Orbán a stat lângă unguri când le era mai greu.
Lee Hsien Loong a coborât în stradă în pandemie și a transmis mesaje personale cetățenilor.
Bukele din El Salvador a dormit în cazărmi alături de soldații care curățau țara de carteluri.
Așa arată conducerea cu suflet.
În schimb, la noi, cei de sus râd în birouri blindate, în timp ce poporul moare de foame sau se îneacă la propriu.
România nu are o problemă de administrație. Are o problemă de caracter național pierdut, de lideri inumani și de o populație prea obosită ca să mai strige.
Dar vine o zi în care și bocancii se tocesc. Și când sistemul va greși pasul, va da cu capul de asfaltul furiei populare. Pentru că nimic nu e veșnic. Nici slugărnicia lor. Nici tăcerea noastră.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
