2025. Măcel în halate albe. Spitalul Pantelimon – fabrică de morți cu premeditare!
Stenogramele groazei scot la lumină crime în serie, acoperite ani de zile de un sistem infect din temelii. Când doctorii devin călăi, iar moartea, normă de serviciu.
Capitolul I. Dialoguri din Infern: „Toată lumea moare cu diagnostic complet”.
România, 2025. O țară în care tragediile medicale nu mai șochează, ci doar confirmă ceea ce publicul simțea de mult: sistemul sanitar este un cimitir birocratic, iar în unele secții, ca la Spitalul Pantelimon, moartea a fost premeditată.
Nu este vorba despre neglijență. Nu despre lipsă de resurse. Nu despre epuizare sau eroare medicală. Este vorba despre crime cu sânge rece, în halate albe, puse la cale în stil mafiot, cu un cinism care frizează patologia.
Ce vedem în stenogramele publicate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București este o conspirație criminală între medici și asistente, în care pacienții devin simple „obiecte”, iar moartea lor este tratată ca o performanță profesională. Un soi de „palmares” intern al cruzimii.
„Bă, nu știu dacă reușesc să fiu la fel de malefică. M-am autodepășit luna asta.”
„Toată lumea moare cu diagnostic complet.”
Asemenea replici nu se rostesc în glumă, nu sunt ironii sterile. Sunt probe directe ale unei culturi instituționale a morții, a unui climat în care „vibe-ul bun” este atunci când pacienții „intră în stop” și nimeni nu-i resuscitează.
Nu suntem într-un scenariu de groază. Nu suntem într-un thriller medical de pe Netflix. Suntem în România lui 2025, într-un spital finanțat din bani publici, într-o secție ATI unde pacienții aveau șanse de supraviețuire dacă ar fi fost tratați.
În schimb, li s-au retras medicamentele, li s-au scăzut dozele de noradrenalină, li s-a „grăbit sfârșitul”.
Capitolul II. Competiția mortală: „Nu a murit? Hai că o lăsăm!”
Ceea ce este și mai terifiant este modul în care moartea a fost transformată în competiție. Medicii discutau despre „curățenie”, „forță maximă”, „autodepășire”, de parcă ar fi făcut parte dintr-un joc bolnav cu trofee macabre.
Cine are mai multe decese, câștigă. Cine „scapă” de pacienții rezistenți, e felicitat.
„Nu a murit?”
„Te rog nu îmi spune că noradrenalina e pe 10, că mor de râs!”
„Hai să-l lăsăm pe moșul uscat.”
Acest limbaj nu e o metaforă, ci o mărturie directă a unei devieri psihopatologice de la etica medicală. Medicii nu doar că își ignorau atribuțiile fundamentale – salvarea de vieți –, dar deveniseră niște sadici lucizi, care calculau, programau și așteptau moartea ca pe o formalitate.
Și poate cel mai sinistru element: pacienții care refuzau să moară deveneau probleme logistice. Nu entități umane, nu ființe în suferință, ci „încă pozitivi”, „ambițioși”, „noro pe 10”, deranjanți prin simplul fapt că luptau pentru viață.
Unde erau alți medici? Unde erau rezidenții? Unde erau șefii de secție? Unde era conducerea spitalului? Cum a fost posibil ca asemenea monstruozități să se desfășoare sub ochii tuturor, în văzul echipelor și în liniștea generală?
Capitolul III. Sistemul care a girat moartea: frica, tăcerea și complicitatea instituțională.
Nu este suficient să vorbim despre patru medici. Sau despre câteva asistente. Cazul de la Spitalul Pantelimon este doar vârful unui aisberg de complicități tăcute.
O întreagă ierarhie a girat, a ignorat sau a tolerat aceste practici. De la managerul spitalului până la autoritățile sanitare locale și centrale, nimeni nu poate pretinde că „nu a știut”.
Frica, tăcerea, indiferența, presiunea de a nu „deranja sistemul” – toate au contribuit la perpetuarea unui climat de groază organizată. Dacă Parchetul nu intercepta aceste convorbiri, dacă presa nu ar fi aflat, acești oameni ar fi murit în continuare. Pe tăcute. Cu „diagnostic complet”.
Acești medici nu sunt accidente individuale. Ei sunt produsul unui sistem infect, unde malpraxisul e norma, iar loialitatea față de rețelele de putere contează mai mult decât codul deontologic.
Iar dacă organele de anchetă nu își vor face treaba până la capăt, dacă nu vor fi inculpați toți complicii, dacă nu va exista un audit total asupra întregii secții ATI, atunci tot acest dosar va fi doar un nou „Colectiv” trecut în uitare.
Concluzie: Criminalii nu sunt doar pe stradă. Unii poartă stetoscopul la gât și zâmbesc în fața camerelor.
Cazul Spitalului Pantelimon nu este o excepție, ci un strigăt disperat al unei societăți bolnave, care refuză să-și privească propriii demoni. Medici care decid cine trăiește și cine moare, fără consimțământ, fără drept, fără regret, sunt criminali, nu specialiști. Sunt monștri, nu oameni de știință.
Crimele în halate albe sunt cele mai periculoase, pentru că vin din partea celor în care ar trebui să avem cea mai mare încredere.
A venit timpul ca această încredere să fie reclădită pe adevăr, justiție și curățenie totală. Nu cu anchete formale. Nu cu suspendări temporare. Nu cu rapoarte cosmetizate. Ci cu condamnări ferme, cu demiteri în lanț și cu interdicții permanente pentru cei care au pângărit profesia de medic.
Dacă nu facem asta acum, mâine, când vom fi pe un pat de spital, cineva va întreba, râzând:
„Nu a murit? Hai că-l lăsăm…”
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
