2025. Așa-zișii intelectuali, inclusiv profesorii, mai autiști decât Primul Autist al țării!
Capitolul I – Promisiuni electorale pentru „intelectuali” cu diplome la kilogram.
În campania electorală, „Primul Autist al țării” și echipa lui de strategi de cafenea au descoperit o mină de aur electorală: așa-zișii intelectuali.
Profesori, universitari, medici, artiști de sertar, cercetători cu laboratoare imaginare, toți adunați laolaltă într-o galerie de susținători care păreau, la prima vedere, oameni serioși.
Dar, când scormoneai un pic, găseai altceva: diplome scoase pe bandă rulantă la universități obscure, masterate făcute „la distanță” în week-end și cariere care, fără sprijin politic sau nepotisme, nu ar fi depășit niciodată nivelul de șef de clasă.
„Autistul” știa cui se adresează. A venit cu o listă întreagă de promisiuni atent calibrate pentru aceste urechi dornice de mângâieri:
- „Educația este prioritatea zero”, spusă cu o privire pseudo-profetică.
- „Vom aduce salariile profesorilor la nivel european”, fără să explice că nivelul european înseamnă și performanță europeană, pe care mulți dintre susținători nu ar fi putut-o atinge nici cu Google Translate.
- „Vom finanța cercetarea”, deși cercetarea reală lipsește ca internetul în satele izolate, fiind înlocuită de proiecte cu titluri pompoase, dar zero rezultate.
Într-un moment de maximă ipocrizie, echipa de campanie a început să caute fotografii cu profesori „dedicați” în clase mizere, pentru a ilustra „nevoia urgentă de schimbare”.
Ce nu apărea în poze? Faptul că mulți dintre acești profesori nu promovaseră examene de grad decât după trei tentative sau cu note abia peste cinci.
Autistul și staff-ul lui nu s-au limitat la vorbe. Au împărțit contracte de consultanță, promisiuni de funcții în inspectorate școlare și „garantarea” unor proiecte europene pentru școlile susținătorilor. Erau momente de îmbălsămare electorală: promisiuni pe sticlă, urmate de articole laudative în presă și postări bombastice pe Facebook.
Campania s-a jucat cu precizia unui iluzionist. Intelectualii de carton s-au văzut, peste noapte, parte dintr-un proiect național. Se pozau cu Autistul, îi citeau discursurile cu lacrimi în ochi și repetau, ca un refren, că „în sfârșit, România are un lider care înțelege importanța educației”.
Dar, cum avea să se vadă mai târziu, tot ce s-a construit atunci a fost o scenografie electorală, perfect ambalată pentru a hrăni orgoliul unor oameni care confundă titlurile și funcțiile cu inteligența reală și valoarea în societate.
Capitolul II – Declarații de susținere a „intelectualilor”
După ce Autistul a deschis robinetul cu promisiuni și selfie-uri, a urmat defilarea „intelectualilor” în fața camerelor. Unii s-au înghesuit la televizor, alții și-au oferit susținerea direct pe Facebook, cu poze în care stăteau lângă Autist ca lângă o icoană, de parcă le-ar fi rezolvat nu doar viitorul, ci și cariera ratată.
Profesorii cu doctorat la xerox.
Îl avem pe prof. dr. Cătălin P., cunoscut în mediul academic nu pentru inovații, ci pentru faptul că și-a reciclat aceeași lucrare de doctorat în trei conferințe diferite.
El spunea, cu ochii umezi:
„În sfârșit, avem un președinte care știe ce înseamnă să respecți profesorii”.
Respectul, în viziunea lui, se traducea prin promisiunea unei funcții într-o comisie de evaluare unde se plăteau indemnizații consistente pentru două ședințe pe an.
Lectorii de Facebook.
Sau lectorul universitar Radu V., un influencer academic cu mai multe poze la mare decât articole publicate. El scria:
„Autistul este șansa noastră de a readuce intelectualitatea în fruntea statului”.
Între timp, în universitatea sa, laboratoarele erau goale, iar studenții treceau anul cu prezentări descărcate de pe internet.
Învățătorii de provincie cu aspirații globale.
Învățătoarea Maria L., vedetă locală pe rețelele sociale, a postat o fotografie cu Autistul și un text lacrimogen:
„Este timpul să avem un lider pentru copiii noștri”.
Ironia? La ultimele trei inspecții școlare, Maria fusese criticată pentru metode învechite și lipsa de pregătire. Dar ce mai contează când poți compensa cu o poză lângă „liderul salvator”?
Medicii cu diplome second-hand.
Nu au lipsit nici medicii, unii cu diplome obținute în universități private pe care nimeni nu le-a auzit în afara țării. Dr. Ioan T. declara la o emisiune:
„Autistul este omul care va construi spitale moderne și va opri exodul medicilor”.
Astăzi, același medic se plânge că lucrează în aceleași condiții mizere, dar evită să-și asume public greșeala de a crede în promisiuni.
Corul falselor elite.
Declarațiile curgeau în valuri: „viziune”, „integritate”, „modernizare”. Erau termeni preluați direct din pliantul de campanie, repetați mecanic de oameni care nu știau – sau nu voiau să știe – că Autistul nu avea niciun plan concret pentru educație sau pentru profesiile lor.
În realitate, aceste „elite” nu sprijineau un program, ci un personaj care le oferea ocazia să se simtă parte dintr-o „schimbare istorică”, măgulindu-le orgoliul și oferindu-le iluzia de influență.
Capitolul III – Cum s-a ales praful de promisiuni.
Nu a durat mult până ce realitatea a lovit ca o palmă peste fața celor care l-au crezut pe Autist. La doar câteva luni după instalare, promisiunile electorale – acele fraze frumos ambalate, repetate în fața camerelor și scrise cu litere aurii în broșurile de campanie – au început să se topească.
Salariile profesorilor? Înghețate, cu excepția unor „ajustări” cosmetice, care abia acopereau inflația. Investițiile în școli? Aproape inexistente, cu excepția câtorva reparații de fațadă prezentate la televizor drept „modernizare radicală”. Fondurile pentru cercetare? La fel de rare ca orele de sport la școlile fără sală de sport.
În loc să apară reforma promisă, profesorii au primit un „pachet de austeritate” livrat cu același zâmbet fals:
„Trebuie să fim responsabili și să ne încadrăm în buget”.
Tradus: nu sunt bani pentru voi, dar sunt bani pentru „specialii” din aparatul administrativ care au grijă să semneze condica de prezență în fiecare dimineață.
Un caz clasic de bătaie de joc a fost cel al promisiunii de dotare a școlilor cu tehnologie modernă. În loc de table interactive și calculatoare noi, multe unități au primit „echipamente” vechi de cinci ani, refolosite din alte instituții și prezentate ca „donate” din partea statului. Evident, totul însoțit de comunicate de presă pompoase.
Cei care își imaginau că vor exista programe reale pentru dezvoltarea profesională a profesorilor s-au trezit cu cursuri online făcute pe repede înainte, de firme obscure, la prețuri astronomice, plătite din fonduri publice. Rezultatul? Aceleași metode prăfuite, aceiași profesori blazați, dar cu diplome noi în biblioraft.
Medicii nu au dus-o mai bine. Nici spitalele noi, nici modernizarea reală a infrastructurii sanitare nu au apărut. În schimb, Autistul a bifat participări la conferințe internaționale și s-a lăudat cu „parteneriate strategice” care nu au adus niciun ac real în vreo sală de tratament din România.
Pe scurt, toată „viziunea” pentru care a fost aplaudat s-a transformat într-un praf fin de vorbe goale, care s-a așezat peste realitatea cruntă:
- salarii înghețate,
- infrastructură școlară și medicală în paragină,
- nicio strategie clară pentru viitor.
Iar „intelectualii” care l-au susținut? Majoritatea au ales tăcerea. Unii pentru că speră încă la vreo funcție, alții pentru că le este rușine să recunoască faptul că s-au lăsat manipulați de campania unui om care nu a avut niciodată intenția să-și respecte cuvântul.
Capitolul IV – Manifestațiile profesorilor, tardive și degeaba.
Când praful promisiunilor s-a așezat și realitatea a început să muște, profesorii s-au trezit, brusc, revoltați. Dar era prea târziu.
În timp ce Autistul își consolida poziția și își proteja clientela politică, cei care îl aplaudaseră în campanie se adunau în fața ministerului cu pancarte și fluiere, încercând să mimeze furia.
Manifestațiile lor arătau mai degrabă ca excursiile de la Casa Corpului Didactic: câteva ore de „protest” în centrul orașului, pauză de cafea la colț, selfie-uri cu colegii și apoi înapoi la școală. Scandările erau aceleași de ani de zile, fără vlagă, fără strategie, fără lideri credibili.
Liderii sindicali – „combatanții” cu venituri de lux.
La vârful acestor proteste, aceiași lideri sindicali care conduc de decenii „lupta pentru drepturile profesorilor”. Oameni care au transformat sindicatul într-un business personal.
Venituri? În multe cazuri 15.000 – 20.000 de lei net pe lună din combinația de salariu de profesor titular (nepredând, evident), indemnizație de lider sindical, consilii de administrație și proiecte „de formare” plătite din fonduri publice sau europene.
Acești lideri sunt primii care se așază la masa negocierilor cu guvernul și tot primii care „obțin” o firimitură pentru a calma spiritele: un voucher de vacanță, o primă ocazională, o promisiune vagă de creștere salarială peste doi ani. Și, de fiecare dată, când Autistul le aruncă acest mărunțiș, îl ambalează ca pe o victorie istorică.
Proteste fără obiectiv real.
Problema nu este doar că profesorii au ieșit târziu, ci și că nu au ieșit pentru un obiectiv clar. Nu s-a cerut eliminarea favoritismelor, nu s-a cerut stoparea cheltuielilor obscene pentru funcționarii de lux din ministere, nu s-a cerut reformarea sistemului.
S-a cerut „mărirea salariilor”, punct. Iar această cerere, izolată de orice reformă, îi face vulnerabili la aceeași manipulare: primesc câteva sute de lei în plus, sunt trimiși acasă liniștiți, iar mecanismul risipei rămâne neatins.
Lecția pe care nu o vor învăța.
Profesorii au avut șansa să folosească momentul campaniei electorale pentru a cere reforme reale, dar au preferat aplauzele și promisiunile goale. Acum plătesc pentru asta, iar cei care ar trebui să îi reprezinte au prea multe motive să tacă.
Cât timp liderii sindicali își fac vacanțele în Dubai și își schimbă mașinile din doi în doi ani, „baza” – profesorii din clase – vor continua să predea în frig, cu manuale învechite, și să asculte aceleași povești de la Palatul Cotroceni.
Concluzie – Prostia și domnia se plătesc, băi zdrențelor care sunteți zdrențe, vorba unor clasici în viață!
Ceea ce am văzut în această piesă politică jucată de „Primul Autist al țării” și corul lui de intelectuali de carton este o lecție clasică despre cum prostia, vanitatea și lenea intelectuală se plătesc scump.
Profesorii cu diplome cumpărate pe bandă rulantă, universitarii cu articole reciclate, medicii cu „specializări” la preț de garsonieră, toți au căzut în aceeași capcană: au confundat promisiunile frumos ambalate cu realitatea, și pozatul lângă un politician cu un act de curaj civic.
În schimb, au primit exact ce meritau: bătaie de joc, salarii înghețate, condiții mizere de muncă și lideri sindicali care se hrănesc din banii lor ca niște paraziți politici.
Autistul nu le-a dat nici respect, nici resurse, nici recunoaștere. Le-a dat însă exact ceea ce aștepta: supunere, tăcere și legitimarea unui regim care își bate joc de profesiile lor.
Când au încercat să protesteze, au descoperit că este prea târziu, că „reforma” promisă a fost doar un decor de campanie și că cei puși să-i apere sunt, de fapt, parte din mașinăria care îi exploatează.
Așa că, da, prostia și domnia se plătesc. Iar nota de plată nu vine doar sub forma umilinței publice, ci și în buzunar: salarii care pierd lupta cu inflația, școli care arată ca după război, spitale care îți garantează infecția și un viitor care se îngustează cu fiecare mandat acordat unui lider incapabil.
România nu poate fi salvată de oameni care își vând votul pe promisiuni și poze. Iar voi, „intelectuali” cu aere de elite, ați demonstrat că nu sunteți altceva decât o masă de manevră, o rezervă electorală pe care Puterea o folosește și o aruncă la coș când nu mai are nevoie.
Data viitoare, poate vă veți trezi înainte să fie prea târziu. Sau, mai probabil, veți repeta greșeala – pentru că la voi, prostia nu e doar persistentă, e moștenire de familie.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.