2025. Băsescu la Anvers: Rezidentul fără uniformă al Securității Externe!
INTRODUCERE – Băsescu, turnătorul cu diplomă de rezident.
Traian Băsescu, autointitulat „președinte-jucător”, nu a fost niciodată jucătorul poporului român. A fost jucătorul Sistemului, al Securității, al unei structuri de putere care l-a creat, l-a protejat și l-a împins în fruntea statului român.
Nu este o metaforă, nu este o teorie conspiraționistă. Este un fapt documentabil, cu indicii, mărturii și documente care, de ani de zile, zac ignorate într-un stat captiv.
Imaginea publică pe care și-a construit-o Traian Băsescu – cea de „simplu comandant de navă”, un profesionist, un om tehnic, apolitic și „neatins de murdăria Securității” – este o minciună fabricată în laboratoarele de propagandă ale anilor ’90 și întreținută cu grijă de toți cei care au avut interesul ca adevărul să nu iasă la iveală. Realitatea este cu totul alta.
La începutul anilor ’80, Băsescu a fost plasat la Anvers, în Belgia, nu doar ca „reprezentant al flotei române”, ci ca rezident al rețelei informative a Securității externe – mai precis, al DIE (Direcția de Informații Externe), devenită ulterior SIE.
Acolo, nu doar că strângea informații, dar coordona o rețea de surse, aduna rapoarte, le discuta, le filtra și le transmitea înapoi în țară. Exact cum proceda un rezident acoperit, un ofițer de informații cu misiune permanentă sub acoperire civilă.
Nu a fost un simplu turnător. Nu a fost un pion. A fost o piesă-cheie. A avut acces, a avut misiuni, a avut protecție. A fost parte integrantă a aparatului represiv extern al regimului Ceaușescu.
Iar asta explică multe: de ce nu a fost niciodată anchetat, de ce a fost promovat, de ce a fost lăsat să candideze, și mai ales, de ce a fost apărat de Sistem până în ziua de azi.
Și, mai grav, explică de ce România post-1989 a fost mereu controlată din umbră de umbrele trecutului. Iar Traian Băsescu a fost – și este – una dintre cele mai dense umbre.
CAPITOLUL I – Anvers, nod informativ DIE. Cum funcționa rețeaua lui Băsescu în Belgia.
Anvers, începutul anilor ’80. Unul dintre cele mai importante porturi maritime din Europa, punct strategic pentru comerț, contrabandă, dar mai ales pentru culegere de informații economice, tehnologice și logistice.
Un oraș în care, la acea vreme, Securitatea română – prin Direcția de Informații Externe (DIE) – dezvoltase o rețea de ofițeri și informatori ce monitoriza nu doar diaspora românească, ci și fluxurile comerciale din porturi, mișcările marilor companii navale și pozițiile guvernelor occidentale față de regimul Ceaușescu.
În această rețea, Traian Băsescu nu era un simplu pion. Nu era un „navalist” nevinovat trimis să-și facă treaba de reprezentare economică. Era mai mult decât atât.
Era ceea ce în limbajul serviciilor de informații se numește rezident – coordonatorul operativ al unei rețele de informatori acoperiți.
Cu acoperire civilă – funcția de reprezentant al Navrom la Anvers – Băsescu era în realitate un agent activ al DIE, responsabil de supravegherea informativă a românilor din zonă, de contactul cu agenți racolați și de predarea materialelor informative către ofițerul de legătură din cadrul Ambasadei.
Ce înseamnă „rezident”?
Contrar imaginii mincinoase întreținute de presa obedientă și de rețelele politice care l-au susținut timp de decenii, rezidentul nu este un turnător obișnuit.
Este un cadru operativ cu misiune clară. Este ofițer în afara organigramei vizibile. Coordonează, organizează, recrutează.
Rezidentul este creierul unei structuri informative plasate în afara granițelor, în contact permanent cu ambasadele României – care, la acea vreme, funcționau ca adevărate centre de spionaj.
Surse apropiate fostului serviciu DIE au confirmat faptul că Băsescu nu doar că avea acces la note informative, ci chiar le redacta sau le corecta pe cele întocmite de alți colaboratori.
În rețeaua din Anvers, se aflau și alți români „cu funcții” în comerț exterior, în transporturi, în comunitate, dar Băsescu avea ultimul cuvânt. Avea misiunea de a transmite „pachetele informative” într-o manieră clasificată către București. Uneori prin poșta diplomatică, alteori prin curieri speciali. Iar pentru asta, a fost remunerat substanțial și protejat total.
Băsescu – creierul unei operațiuni informativ-comerciale.
Conform mai multor mărturii, între 1981 și 1987, în perioada în care se afla la Anvers, Băsescu a gestionat nu doar relațiile comerciale ale flotei române, ci și relațiile de supraveghere a companiilor străine care lucrau cu România.
Acestea erau atent monitorizate pentru a se stabili dacă au legături cu serviciile vestice, dacă pot fi influențate, sau dacă pot fi folosite ca „punți” pentru contrabandă, achiziții tehnologice ilegale sau transferuri valutare.
În această ecuație, Băsescu era interfața ideală: un „civil” loial, cu cunoștințe economice, abil în manipulare, versat în limbajul diplomatic și obedient față de ordinele primite. Nu se opunea niciodată. Executa.
În pregătirea lui Traian Băsescu pentru misiunea de la Anvers, un rol esențial l-a jucat Silvian Ionescu, securist reciclat și șlefuitor de cadre externe. Ionescu nu era un simplu executant, ci un coordonator din umbră al racolărilor și instruirilor pentru rețeaua DIE.
A fost cel care l-a „calibrat” pe Băsescu, i-a explicat cum să jongleze cu rapoarte, cum să controleze alți informatori și cum să rămână invizibil. Nu era nicio întâmplare că Băsescu ajungea la Anvers cu o „legendă” solidă. Totul a fost orchestrat, iar Ionescu a fost unul dintre dirijorii acestei operațiuni murdare.
Legătura cu Ambasada și DIE.
O notă CNSAS, datând din 2006, indică indirect faptul că Băsescu avea legături permanente cu cadre DIE din cadrul ambasadei României la Bruxelles, cei care transmiteau rapoartele la București.
De altfel, în toate misiunile lui ulterioare, cariera sa a fost accelerată nu de calități profesionale ieșite din comun, ci de apartenența la structura informativă externă.
Nu întâmplător, după rechemarea din Anvers, în 1989, Băsescu este rapid numit director general adjunct al Navrom și apoi ministru secretar de stat.
Un turnător nu primește asemenea recompense. Un rezident reușit, în schimb, este propulsat. Sistemul și-a răsplătit omul.
CAPITOLUL II – Anvers 1987–1989: rețea de informatori sub acoperire.
În 1987, Băsescu este numit reprezentant al NAVROM la Anvers, un post rezervat exclusiv cadrelor acoperite ale DIE. Rămâne în această funcție până în 1989, coordonând o rețea operativă informativă cu misiuni clare.
După revenirea în țară, în 1989, este numit rapid director general adjunct al NAVROM, iar în 1990 devine ministru secretar de stat în Ministerul Transporturilor – o ascensiune fulgerătoare, inexplicabilă fără sprijinul rețelelor din Securitate și partid.
Anversul, unul dintre cele mai importante porturi comerciale din Europa, a fost, în timpul Războiului Rece, mai mult decât o poartă pentru transporturi maritime: a fost un nod strategic de spionaj, trafic de informații, schimburi economice mascate și penetrare operativă.
Pentru Securitatea română, Anversul reprezenta o platformă de control informativ-operativ, dar și o rețele logistică folosită pentru culegerea de informații economice și industriale din Occident.
În această rețea, NAVROM, compania de navigație maritimă românească, avea o misiune dublă. Oficial, derula operațiuni comerciale, gestiona transporturi și activități logistice.
Neoficial, era una dintre cele mai importante structuri de acoperire pentru ofițerii Direcției de Informații Externe (DIE).
Traian Băsescu, aflat în perioada 1987–1989 la conducerea reprezentanței comerciale NAVROM din Anvers, nu era un simplu comandant de navă detașat.
Era, de fapt, coordonatorul unei mici rețele informativ-operative, formată din marinari, navigatori, lucrători diplomatici, dar și contacte locale.
Sursele din presă (Dan Badea, Cornel Ivanciuc), dar și unele referințe din dosare CNSAS, indică faptul că Băsescu avea sarcina de a supraveghea comportamentul echipajelor, de a redacta note informative despre membrii echipajelor suspectați de simpatii occidentale și de a raporta asupra contactelor acestora cu străini.
Anversul era terenul perfect pentru acest gen de activitate: un loc aglomerat, cosmopolit, cu port intens frecventat de nave comerciale, dar și un loc de penetrare al serviciilor de informații ale mai multor state.
În acest mediu, Băsescu s-a remarcat nu doar ca ofițer disciplinat, ci ca un adevărat rezident operativ. Nu era un simplu turnător; el coordona. Potrivit unor surse, primea vizite regulate de la atașatul comercial al ambasadei României la Bruxelles, despre care presa a relatat că avea sarcini în legătură cu DIE.
Rapoartele operative, numite „aprecieri” sau „analize”, erau transmise prin canale diplomatice. Nu erau redactate doar despre români, ci și despre contacte occidentale, despre firme belgiene, despre concurența comercială, și chiar despre posibile relații suspecte dintre alți cetățeni români stabiliți în Belgia și serviciile secrete locale.
Conform unor jurnaliști de investigație, Băsescu participa la întâlniri conspirative în afara biroului NAVROM, de obicei în restaurante discrete sau apartamente private.
În această perioadă, el a avut legături apropiate cu alți ofițeri DIE din Belgia, dar și cu funcționari ai ambasadei, inclusiv Silvian Ionescu, despre care se știe că superviza anumite operațiuni informativ-comerciale.
Un exemplu concret este cazul unui marinar care a cerut azil politic în Belgia, iar Băsescu ar fi fost cel care a redactat raportul despre disidența acestuia, transmițând informațiile direct la București.
Conform unei surse CNSAS, aceste rapoarte nu au fost semnate cu nume de cod, ci cu identitate reală, lucru posibil doar pentru cadre active.
La finalul misiunii sale, în 1989, Băsescu se întregea în rețelele operative, fiind deja cunoscut ca un ofițer de încredere, cu rezultate „excelente” în culegerea de date, dar și în menținerea controlului asupra personalului român.
Anversul a fost pentru el nu doar o misiune externă, ci o rampă de lansare spre structurile de putere ale statului român post-decembrist, pe care le va penetra și va folosi cu aceeași metodologie de control, monitorizare și manipulare.
Din acest motiv, Traian Băsescu nu trebuie analizat doar ca politician sau președinte, ci ca un proiect operativ al Securității externe, plantat strategic în Occident și reactivat după 1989 pentru a conserva structurile de putere ale vechiului regim sub o formă nouă, democratică doar în aparență.
CAPITOLUL III – Rezidentul din umbră: ce însemna acest rol.
În jargonul Direcției de Informații Externe, termenul „rezident” desemna o funcție-cheie: coordonatorul clandestin al unei rețele operative în afara țării. Nu era un simplu turnător.
Nu era nici măcar un ofițer acoperit banal. Era interfața între centrala de la București și zecile de colaboratori infiltrați în ambasade, companii, porturi, organizații internaționale sau chiar servicii de informații străine.
Traian Băsescu a fost exact acest personaj. La Anvers, între 1987 și 1989, sub masca de „reprezentant comercial NAVROM”, a operat ca rezident DIE – omul care centraliza informațiile de la marinari, navigatori, personal diplomatic și le filtra către București.
Avea autoritate deplină asupra contactelor operative. Dispunea cine culege, cine transmite, cine trebuie „încurajat” sau cine „trebuie lăsat acasă” la întoarcerea în țară.
Oficial, era acolo pentru a coordona schimburi economice. Neoficial, era stăpânul din umbră al unei rețele care includea inclusiv funcționari ai ambasadei, oameni ai comerțului exterior și angajați ai firmelor mixte.
Funcția sa nu avea grad pe uniformă, dar avea putere de decizie în rețeaua informativă. În limbajul operativ, era „cadru de legătură cu acoperire civilă”, adică exact acea tipologie de ofițer pe care Securitatea se baza pentru misiuni de lungă durată, în Occident.
Într-o structură ierarhică paralelă cu cea diplomatică sau comercială, rezidentul era, de fapt, șeful. Avea sarcina de a analiza informațiile culese, de a redacta sinteze, de a stabili priorități operative și de a sancționa derapajele. În unele cazuri, raporta direct către Direcția a I-a din DIE – ceea ce indică un nivel superior de încredere și influență.
Importanța postului i-a oferit lui Băsescu două avantaje decisive pentru ascensiunea ulterioară:
- Legături puternice în cadrul DIE, care l-au susținut după 1989 în poziționările politice și în preluarea funcțiilor din transporturi.
- O rețea de protecție în interiorul fostei Securități, rețea care i-a șters urmele, i-a asigurat acoperirea dosarului și i-a permis să pozeze în „marinar nevinovat”.
Masca de „rezident comercial” a fost perfectă: i-a permis accesul la negocieri, la structuri oficiale belgiene, la rețele de transport, la alte servicii. A fost, de fapt, mai mult decât un simplu executant. A fost un nod central în rețeaua de influență a Securității economice în Occident.
Așa se explică și ascensiunea sa fulgerătoare după 1989: nu pentru că era un tehnocrat desăvârșit, ci pentru că a fost sprijinit de aceeași rețea pe care o servise în clandestinitate.
Un fost rezident nu e abandonat. E promovat. Pentru că a dovedit că poate executa ordine, poate gestiona crize, poate controla oameni. Și mai ales – pentru că știe prea multe.
CAPITOLUL IV – De la Anvers la Cotroceni: sistemul care și-a crescut liderul.
Când regimul Ceaușescu s-a prăbușit, rețelele Securității nu au fost distruse, ci doar reconfigurate. Traian Băsescu, un „rezident comercial” ieșit din portul Anvers, a beneficiat de o protecție totală în anii tulburi ai tranziției.
Între 1990 și 1996, perioada în care ar fi trebuit anchetat, verificat, tras la răspundere pentru apartenența sa la rețeaua DIE, Băsescu este, dimpotrivă, promovat.
Nicio comisie parlamentară, nicio anchetă jurnalistică, nicio structură a statului nu îndrăznește să-i chestioneze trecutul.
Dosarele se evaporă. Verificările sunt mimate. CNSAS, acolo unde ajung frânturi din arhive, este ținut sub control. Sistemul avea nevoie de oameni fideli, conectați, disciplinați – și Băsescu îndeplinea toate aceste condiții.
Rețelele DIE, transformate în SIE, și serviciile secrete din Ministerul de Interne au lucrat împreună pentru ascensiunea acestui personaj.
Relațiile sale cu oameni ca Silvian Ionescu – ofițer DIE cu rol în coordonarea operațiunilor din Belgia –, Mihai Răzvan Ungureanu – viitor șef SIE și prim-ministru –
sau Cătălin Harnagea – fost director SIE, fost jurnalist, trecut rapid în tabăra serviciilor – demonstrează că Băsescu nu a fost un rătăcit în haosul post-decembrist, ci un ales al rețelei.
Ajuns în fruntea statului, Traian Băsescu a știut să-și răsplătească protectorii. Controlul asupra SRI, SIE, DGIPI (fostul UM 0215), asupra Parchetului General, asupra CNSAS și a televiziunilor publice a fost o prioritate.
Nu din rațiuni doctrinare, ci pentru a asigura protejarea trecutului și consolidarea puterii. A distrus documente, a șantajat prin intermediul unor fragmente de arhivă, a controlat fluxul de informație despre propria biografie.
În epoca Băsescu, serviciile au cunoscut o explozie de bugete, prerogative și impunitate. În schimb, au oferit protecție totală. Fostul „rezident” a devenit „președintele-jucător” tocmai pentru că juca alături de cei care l-au creat. Sistemul și-a crescut liderul, iar liderul a întărit sistemul. O simbioză perfectă, dar toxică pentru România.
Ascensiunea lui Băsescu nu a fost o întâmplare. A fost proiectul unei rețele care s-a adaptat perfect democrației de fațadă, care a reciclat cadre, a manipulat percepții și a livrat „lideri” fabricați în laboratoarele serviciilor.
De la Anvers la Cotroceni, Băsescu a rămas același: un ofițer sub acoperire, loial ordinului primit, indiferent de culoarea politică sau de costurile sociale.
CAPITOLUL V – De ce a fost deconspirat? Când nu mai ești util, devii vulnerabil.
Sistemul nu își sacrifică oamenii decât atunci când aceștia ies de sub control, devin redundanți sau pun în pericol alte interese mai mari.
În cazul lui Traian Băsescu, deconspirarea ca informator sub numele „Petrov” a venit târziu, într-un moment în care protecțiile sale s-au erodat. Nu mai era președinte.
Nu mai controla serviciile. Nu mai avea pârghii în Parchet sau în CSM. Rețeaua care-l propulsase îmbătrânise, iar o nouă generație de securiști – mai aliniați axelor progresist-globaliste – a decis să taie capetele vechii găști.
Deconspirarea nu a fost o dezvăluire spontană. A fost un asasinat simbolic orchestrat de tabăra adversă: oameni din justiție, din mediul academic, din presă, care fuseseră victimele sau rivalii săi în anii de putere. CNSAS nu a acționat singur. Dosarul a fost „livrat” pe trasee oculte, semnalul fiind clar: Băsescu trebuie scos definitiv din joc. Nu era vorba de o dorință de a face dreptate. Ci de a-i tăia influența, aura, trecutul.
În realitate, dacă Traian Băsescu ar fi tăcut, s-ar fi retras complet, nu ar mai fi cochetat cu politica, probabil ar fi fost lăsat în pace. Dar aparițiile sale din anii 2018–2019, poziționările critice, tentativa de a se reinventa, toate au deranjat.
Mai ales faptul că încă avea acces la informații sensibile. Atunci a fost lovit. Nu pentru ceea ce a făcut înainte de 1989. Ci pentru ceea ce știa și putea face după 2019.
CONCLUZII – Petrov, pionul perfect al rețelei.
Traian Băsescu n-a fost o victimă a comunismului, ci un instrument al lui, antrenat, validat și promovat de cea mai nocivă structură a statului totalitar: Securitatea externă.
Sub numele conspirativ „Petrov”, și-a trăit anii de glorie nu ca dizident, ci ca pion operativ al unei rețele informativ-comerciale cu tentacule în ambasade, porturi și afaceri externe.
A fost acolo unde se dădeau ordine, nu unde se primeau. A fost între cei care scriau rapoarte, nu între cei filați. A fost „rezident”, nu disident.
Faptele nu sunt interpretări politice, ci concluzii care răzbat din documente, mărturii, tăceri și cariere fulgerătoare. Totul, de la postul său la Anvers până la ascensiunea în Ministerul Transporturilor și apoi la Cotroceni, indică un traseu construit în interiorul rețelei, nu în afara ei.
A jucat perfect rolul de reformator, în timp ce a conservat interesele Sistemului. A simulat curățenia, dar și-a protejat oamenii. A mimat ruptura, dar a consolidat continuitatea. Sub masca de politician „de dreapta” a ascuns agenda unui stat paralel care l-a folosit și apoi l-a aruncat.
Cazul Băsescu e simptomatic pentru ceea ce a însemnat România post-1989: o democrație confiscată de rețelele fostei Securități. Nu e singurul. Dar e cel mai ilustrativ.
Pentru că a atins vârful, pentru că a avut la picioare toate instituțiile, pentru că a fost lăsat să conducă tocmai ca să întărească pârghiile Sistemului. Și pentru că a fost, până în ultima clipă, pionul perfect: executant, loial, tăcut, eficient.
Într-o țară normală, un astfel de individ ar fi fost anchetat penal. În România, a fost făcut președinte. Aici, rețeaua nu moare. Se reinventează. Cu Petrov, cu alții. Dar mereu la putere.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
