2025. Crima organizată politică, la cel mai înalt nivel. Austeritate de vitrină, lux de culise. Cum își hrănește Bolojan specialii cu sporuri de 40%, în timp ce România se scufundă în datorii.
Capitolul I – Austeritatea cu dedicație: discursul public și realitatea din ministere.
România se zbate într-o gaură neagră financiară cum nu s-a mai văzut în UE.
Deficitul de 9,3% din PIB în 2024 nu e doar o cifră pe hârtie – e echivalentul unei găuri de 152 de miliarde de lei, bani lipsă din buzunarele statului. În teorie, o asemenea situație ar trebui să declanșeze urgență maximă: tăieri de cheltuieli, reducerea risipei, înghețarea privilegiilor.
Ilie Bolojan, cu sprânceana veșnic încruntată și cu vocea de contabil care se crede premier, apare pe toate ecranele avertizând grav:
„Am ajuns la o limită. Trebuie măsuri de corecție bugetară”.
Dar, la fel ca în piesele de teatru prost regizate, ce se vede pe scenă nu are nicio legătură cu ce se întâmplă în culise.
În realitate, Guvernul Bolojan nu taie din privilegiile obscene, ci le reambalează frumos, cu nume „tehnice” și justificări de manual.
Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MDLPA) – unul dintre adevăratele butoaie fără fund – a emis recent o decizie prin care menține sporurile de până la 40% din salariul de bază pentru bugetarii care „gestionează fonduri europene”.
Iar aici vine ironia maximă: România a atras, până acum, doar 36% din banii din PNRR. Cu alte cuvinte, plătim regeste niște funcționari pentru „performanța” de a ține blocat aproape două treimi din fondurile care ar trebui să modernizeze țara.
Și nu, nu vorbim despre ingineri care stau în noroi pe șantiere sau tehnicieni care repară poduri în miez de noapte.
„Echipa de aur” a sporurilor lucrează de la birou, cu aer condiționat și cafea de firmă, bifează „progrese” în Excel și pleacă acasă cu bonusuri lunare mai mari decât salariul minim net din România.
Capitolul II – Sporurile pentru „speciali”: mecanismul prin care austeritatea devine bătaie de joc.
Mecanismul a fost gândit cu o finețe demnă de o rețea mafiotă: totul e „legal”, totul e „reglementat”, iar hârtia ștampilată acoperă orice jaf din bani publici.
Formula este simplă și letală pentru buget:
- Sporul variază între 5% și 40% din salariul de bază.
- Se acordă pe baza unui „raport de progres” întocmit o dată la trei luni.
- „Progres” poate însemna orice: un aviz primit, o semnătură pusă pe o hârtie, un tabel actualizat cu trei rânduri în plus.
Astfel, un proiect de infrastructură poate „înregistra progres” dacă s-au depus trei dosare la avizare, chiar dacă pe teren nu s-a turnat niciun metru de asfalt.
O achiziție de echipamente medicale poate fi considerată „finalizată” dacă s-a semnat contractul, indiferent că livrarea se va face peste un an.
Și pentru acest „eroism birocratic”, un funcționar din minister cu 10.000 lei brut primește încă 4.000 lei brut pe lună – bani siguri, indiferent de rezultatele reale.
În termeni simpli: sporul pe trei luni = 12.000 lei, adică aproape de două ori salariul minim net din România.
Lipsa totală de control.
Problema nu este doar că aceste sporuri există, ci că nimeni nu verifică dacă „progresul” raportat există în realitate.
Curtea de Conturi? Vine, vede hârtiile și pleacă – pentru că pe hârtie totul e perfect.
Ministerele? Sunt părtașe.
Parchetul? Nu se atinge, pentru că nu e vorba de bani furați prin sacoșe, ci de „drepturi salariale legale”.
În fapt, asistăm la o bătaie de joc sistemică, în care austeritatea e doar pentru „prostime” – contribuabilul care plătește taxe, își vede salariul erodat de inflație și își cumpără medicamentele din buzunar.
Exemple de „progres” plătit regește:
- Ministerul Mediului – sporuri maxime pentru funcționari care raportează plantarea de „puieți” care nu există pe teren.
- Primării mari – sporuri pentru „implementarea digitalizării” care constă în achiziția a trei calculatoare și a unei licențe expirate.
- Agenții de dezvoltare – sporuri pentru proiecte europene depuse la Bruxelles, dar respinse sau returnate pentru completări.
Acest mecanism nu este un accident. Este un sistem care s-a cimentat în timp, protejat de toți cei care beneficiază de el – de la miniștri la directori și șefi de serviciu, până la ultimul „expert” fără expertiză.
Capitolul III – Bolojan între Cotroceni, datorii și sume de ordinul miliardelor de euro pentru Ucraina.
Pe scena internă, Ilie Bolojan joacă rolul contabilului sobru, cu ochii pe cifre și cu discursuri de „responsabilitate fiscală” livrate la secundă. Cu sprânceana încruntată și tonul grav al omului care pare că „face ordine”, el repetă obsesiv:
„Nu sunt bani. Trebuie să strângem cureaua”.
Dar, imediat ce microfoanele televiziunilor se sting și se schimbă decorul, aceeași mână care semnează măsuri de austeritate pentru români semnează și cecuri grase pentru interese externe.
Asta este realitatea crudă: Bolojan își construiește imaginea de „lider responsabil” în timp ce îngroapă România mai adânc în datorii, doar pentru a satisface agenda Cotrocenilor și a „prietenilor” din NATO și UE.
Generozitate fără frontiere, austeritate cu adresă fixă.
În timp ce spitalele din țară se luptă cu lipsa medicamentelor esențiale, iar școlile își fac orarul în funcție de banii de lemne pentru iarnă, Bolojan promite miliarde pentru Ucraina.
La fiecare summit sau reuniune internațională, apare cu același discurs „pro-european” care se traduce, în termeni reali, prin:
- Creșterea bugetului pentru apărare la 5% din PIB – un record absolut în Europa de Est.
- Ajutoare financiare directe pentru Kiev, în plină criză internă.
- Livrări de armament și muniție, plătite din împrumuturi externe.
Atenție: toate aceste cheltuieli nu vin din excedent (pentru că România nu are așa ceva), ci din împrumuturi noi, adică din bani pe care statul îi ia cu dobândă de la bănci internaționale și pe care îi vor rambursa generațiile viitoare.
Datoria publică – cancerul financiar al României.
La finalul lui 2024, datoria publică a României a atins pragul de 55% din PIB, adică peste 800 de miliarde de lei. Asta înseamnă, simplu, că fiecare român – de la nou-născut până la pensionar – are pe cap o datorie de peste 42.000 de lei.
Și cu toate acestea, Bolojan își permite să protejeze mecanismele prin care sute de milioane se scurg în buzunarele „specialilor” din ministere, în loc să oprească hemoragia.
În aceeași săptămână în care declara solemn că „România trebuie să își corecteze dezechilibrele bugetare”, guvernul său aproba acte normative care mențin sporurile de 40% pentru funcționari.
Mesajul e clar: pentru românul obișnuit – austeritate, taxe mai mari și servicii publice tot mai slabe; pentru aparatul politic și clientela sa – bonusuri, privilegii și imunitate față de criză.
Cotroceniul și teatrul „unității naționale”.
De fapt, Bolojan nu acționează în gol. Întreaga sa agendă externă este coordonată cu Palatul Cotroceni, care împinge România în poziția de pion obedient în războiul economic și militar din regiune.
„Sprijinul necondiționat” pentru Ucraina nu este o inițiativă personală, ci o directivă, iar costurile nu se discută în spațiul public – se aruncă pur și simplu pe spatele contribuabilului.
Consecințe directe asupra economiei.
Această combinație de austeritate internă și generozitate externă produce efecte imediate:
- Reduceri în bugetele pentru sănătate și educație, mascate în „restructurări eficiente”.
- Creșteri de taxe și impozite pentru mediul privat, ceea ce sufocă IMM-urile.
- Pierderea puterii de cumpărare pentru salariații din sectorul privat, în timp ce bugetarii „aleși” își măresc veniturile prin sporuri și bonusuri.
În termeni simpli, România trăiește pe datorie, iar banii pe care îi împrumută nu se duc în infrastructură, spitale sau economie, ci în buzunarele unei elite bugetare și în subvenții externe dictate politic.
Capitolul IV – România cu două viteze: contribuabili jupuiți și bugetari protejați.
În România lui 2025 nu există „criză” pentru toată lumea. Există două Românii paralele, care nu se întâlnesc nici la coadă la supermarket, nici la ghișeul de taxe:
- România contribuabilului jupuit – omul care muncește în privat, plătește taxe și impozite la zi, își face planurile în funcție de facturile la gaz și curent și își calculează fiecare leu.
- România bugetarului protejat – funcționarul „strategic”, lipit de scaunul ministerial sau local, care își negociază privilegiile la masa șefului, cu cafea scumpă și aer condiționat.
Statistica – fotografia rece a inegalității.
- 33% din populația activă nu lucrează deloc.
De ce 33% din populația activă nu lucrează?
Pentru că piața muncii din România este distorsionată de diferența uriașă între salariile din aparatul bugetar și cele din privat. De ce să muncești în fabrică pe 3.000 lei net, când poți sta la birou în primărie pe 7.000 lei, cu tichete de vacanță, vouchere, sporuri și pensie specială?
Rezultatul: mediul privat pierde forță de muncă, în timp ce statul se umflă cu angajați ineficienți, dar scumpi.
- Jumătate dintre românii între 55–64 de ani sunt deja ieșiți din câmpul muncii.
De ce jumătate dintre românii între 55–64 de ani sunt ieșiți din câmpul muncii?
Pentru că legile croite pe măsura „specialilor” permit pensionarea anticipată, iar locurile de muncă pentru cei trecuți de 55 de ani sunt rare în privat. În schimb, în instituțiile publice, posturile sunt ținute pentru clientela politică mai tânără. Mulți pleacă acasă cu pensii mari, lăsând găuri în sistem și transferând povara pe umerii activilor.
- Veniturile bugetare raportate la PIB sunt printre cele mai mici din UE – 27%, față de media europeană de peste 40%.
De ce veniturile bugetare raportate la PIB sunt printre cele mai mici din UE?
Pentru că România produce puțin în sectorul privat raportat la dimensiunea populației ocupate, iar aparatul de stat e consumator net de resurse, nu generator.
În loc să investească în industrie, agricultură și exporturi, guvernul pompează bani în salarii și privilegii pentru funcționari, reducând spațiul pentru investiții productive.
Ce înseamnă asta? Că baza celor care plătesc efectiv taxe este îngustă, iar povara fiscală cade disproporționat pe umerii celor din privat. Și, în loc ca banii strânși cu greu să fie folosiți pentru servicii publice decente, guvernul îi aruncă în bonusuri de lux pentru clientela politică.
Întrebarea-cheie: merită să dăm mai mult la bugetari?
Nu. Nu în forma actuală a sistemului. Ce aport real aduc la PIB mii de funcționari care își petrec ziua între ședințe sterile și cafele lungi? Cât din salariul lor, de peste 7.000 lei net, este justificat prin rezultate concrete?
Între timp, angajatul din privat, care produce, creează servicii și bunuri, aduce exporturi și susține taxele, încasează, în medie, sub 5.000 lei net.
Aceasta nu este doar o nedreptate socială, ci o strategie de autodistrugere economică: încurajezi locurile de muncă nerentabile, îți subminezi baza productivă și condamni țara la datorii.
Două realități care nu se ating.
În timp ce un mic antreprenor se roagă să nu-i vină o inspecție fiscală care să-i închidă afacerea pentru o virgulă pusă greșit în declarație, un director din minister își calculează vacanța de iarnă în Dubai cu sporul de 40% proaspăt intrat pe card.
În timp ce angajatul din privat își amână ratele la bancă pentru că inflația i-a mâncat din salariu, un „expert” cu atribuții vagi își schimbă mașina din trei în trei ani, tot din bani publici, prin scheme „perfect legale”.
Protecția politică – zidul de netrecut.
Acești „speciali” nu se tem de concedieri. Nu se tem de restructurări. Ei știu că, indiferent ce partid vine la putere, locul lor este asigurat.
Sunt verigi esențiale în lanțul de loialitate politică – oameni care răsplătesc protecția cu mobilizare electorală, cu tăcere atunci când ies la iveală abuzurile și cu servilism absolut față de șefii direcți.
Efectul pervers al acestei protecții.
O economie nu poate funcționa pe termen lung când creezi o castă de bugetari imuni la criză și o majoritate de contribuabili vulnerabili la orice scumpire.
Rezultatul:
- Emigrarea forței de muncă tinere – cei mai calificați pleacă spre țări unde munca lor este plătită corect.
- Sărăcirea clasei de mijloc – tot mai mulți români care muncesc în privat ajung să trăiască de la un salariu la altul.
- Întărirea dependenței politice – funcționarii privilegiați devin și mai loiali sistemului care îi hrănește.
În timp ce Bolojan vorbește despre „România modernă”, realitatea este că avem o Românie de rang I – protejată, bine plătită, imună la criză – și o Românie de rang II – care plătește nota de plată.
Capitolul V – Cine sunt „specialii” și unde se duc banii.
În spatele termenului tehnic „personal care gestionează fonduri europene” se ascunde o castă bine protejată. Nu sunt oamenii care cară saci de ciment sau care se luptă cu proiecte în teren. Sunt cei care știu cum să-și securizeze sporurile indiferent de performanță.
Tipologia „specialilor”.
- Directorii plantați politic
- Ajung pe post fără concurs real, prin numiri directe, mascate sub proceduri „legale”.
- Nu se ocupă efectiv de implementare, dar figurează în toate proiectele mari pentru a încasa sporul maxim.
- Exemple: directori de direcții în MDLPA, Agenția pentru Dezvoltare Regională, Ministerul Mediului.
- Consilierii și experții „multirol”
- Au fișa postului plină de formulări vagi: „asigură suport tehnic”, „monitorizează indicatorii”.
- Sar dintr-un proiect european în altul, doar pentru a rămâne în aria de eligibilitate pentru sporuri.
- Nu există măsurători clare ale muncii lor, dar există pontaje perfecte.
- Funcționarii „relocați” strategic
- Mutarea lor pe un proiect european durează cât perioada de acordare a sporului, după care revin pe posturile inițiale.
- Primăriile mari și ministerele folosesc metoda pentru a-și recompensa oamenii loiali fără să-i promoveze formal.
- Șefii de birouri cu atribuții paralele
- Încasează sporuri atât pentru „managementul proiectului”, cât și pentru „coordonarea echipei”.
- Aceleași documente justifică două tipuri de spor, în timp ce rezultatele pe teren sunt zero.
Cum funcționează rețeaua.
- Intrarea: trebuie să ai „binecuvântarea” politică – de la partidul care controlează ministerul sau instituția locală.
- Rotația: periodic, se schimbă titulatura proiectului sau sursa de finanțare, pentru a menține eligibilitatea pentru spor.
- Protecția: orice tentativă de control real este blocată politic sau „rezolvată” cu rapoarte cosmetizate.
- Complicitatea: șefii instituțiilor închid ochii, pentru că și ei fac parte din schemă.
Banii – flux continuu din buget către privilegiați.
Sporul de 40% înseamnă, pentru un salariu mediu brut de 10.000 lei, un plus de 4.000 lei pe lună. Într-o echipă de 20 de astfel de „speciali”, vorbim de 80.000 lei lunar – adică aproape un milion de lei pe an, doar pentru un singur departament.
Extins la nivel național, acest mecanism înghite sute de milioane de lei anual – bani luați din taxe și impozite plătite de mediul privat.
Acești „speciali” nu produc PIB. Ei redistribuie bani care vin de la Bruxelles sau din bugetul intern, dar nu creează valoare economică reală.
Când Bruxelles-ul taie finanțarea sau proiectele întârzie, salariile lor nu scad – ba chiar cresc, pentru că „volumul de muncă” justifică sporuri suplimentare.
Concluzie – Austeritatea de carton și factura pe spinarea românilor.
Ilie Bolojan vinde românilor povestea austerității așa cum vinzi o reclamă proastă la televizor: cu imagini dramatice, cu ton grav și cu promisiunea că „nu există altă cale”.
În realitate, austeritatea lui este doar pentru fraieri – pentru muncitorul din privat, pentru pensionarul cu pensie sub 2.000 lei, pentru tânărul antreprenor care își calculează fiecare cheltuială.
În spatele ușilor ministeriale, însă, realitatea este alta: casta „specialilor” trăiește pe picior mare, protejată de legi croite pe măsura lor, alimentată lunar din banii luați cu japca din economia reală.
Sporuri de 40%, bonusuri mascate, posturi inventate, proiecte europene ratate – toate acestea nu înseamnă performanță, ci sifonare legalizată.
România nu este săracă pentru că nu are resurse. Este săracă pentru că resursele sunt risipite în luxul unui aparat bugetar de lux, în promisiuni externe care nu aduc niciun beneficiu direct cetățeanului și în datorii pe care nu le vom mai putea plăti decât prin noi sacrificii.
Adevărata reformă nu înseamnă discursuri teatrale de la Cotroceni și summituri în care ne batem cu pumnul în piept că „sprijinim democrația”. Înseamnă să tai fără milă aceste privilegii, să redirecționezi banii către infrastructură, sănătate, educație și mediul privat – singurul care produce PIB real.
Până atunci, România rămâne o navă care se scufundă, cu Bolojan la cârmă, „specialii” pe puntea de lux și contribuabilii înghesuiți sub linia de plutire, pompând apă cu găleata și plătind nota de plată.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
