2025. RUȘINE POPORULUI ROMÂN! NU MERITĂM ASEMENEA EROI!
— O națiune care își uită martirii, își batjocorește conducătorii și tace în fața istoriei falsificate —
INTRODUCERE – SĂ RIDICI UN NEAM ȘI SĂ FII UITAT.
Există popoare care își plâng eroii și le construiesc temple. Există națiuni care își educă tinerii în spiritul sacrificiului celor care au murit pentru libertate.
România, în schimb, face parte din cealaltă categorie: popoarele care își scuipă martirii, își batjocoresc salvatorii și își rescriu istoria la comanda străinului.
De-a lungul veacurilor, românii au fost binecuvântați cu lideri care și-au pus capul pe butuc pentru binele nației. Dar, rând pe rând, acești oameni au fost trădați, omorâți, marginalizați sau ignorați, iar poporul nu doar că n-a făcut nimic să-i apere – ci i-a predat direct călăilor.
Această rușine istorică ne urmărește și azi. Și dacă azi românul e slugă, umilit, batjocorit și condus de nevrednici, e pentru că n-a știut niciodată să-și apere elitele adevărate. Haideți să privim adevărul în față, fără farduri și fără mituri.
CAPITOLUL I – CONDUCĂTORI TRĂDAȚI, EROI ABANDONAȚI.
🔥 Avram Iancu – umilit și înnebunit, după ce și-a apărat frații.
Când maghiarii conduși de Kossuth au vrut să șteargă românismul din Transilvania, Avram Iancu, fiul unui moț din Vidra de Sus, a organizat o armată de țărani.
A ținut piept trupelor regulate timp de doi ani, iar cauza românilor părea câștigată. Dar ce s-a întâmplat? Viena l-a trădat. Frații lui valahi din Țara Românească au tăcut.
Ajuns la doar 27 de ani fără funcție, fără țară, fără sprijin, Iancu a înnebunit. A murit singur, într-un bordei, în 1872. Poporul? L-a uitat. Politicienii? L-au ignorat. Iar astăzi, generațiile noi nu-l cunosc decât vag, dintr-un bust prăfuit.
🔥 Constantin Brâncoveanu – capul lui și al fiilor săi, în schimbul tăcerii boierilor.
Refuzând să se lepede de Hristos și de neam, Brâncoveanu a fost dus la Istanbul împreună cu cei patru fii și ginerele său. A fost decapitat în ziua Sfintei Marii, în 1714.
Nimeni nu a intervenit pentru salvarea lui. Boierii de la București au tăcut, sperând să-și păstreze moșiile și privilegiile.
Azi, Brâncoveanu este pomenit ca sfânt, dar într-un stat care nu-i urmează nici credința, nici demnitatea. Un nume folosit în manuale, dar nu respectat prin fapte.
🔥 Vlad Țepeș – vândut turcilor de boieri și trădat de Ștefan cel Mare.
Simbol al autorității, al pedepsei corupției și al ordinii statale, Vlad Țepeș a fost urât de boierii din Țara Românească pentru că le-a tăiat privilegiile. În cele din urmă, a fost prins și predat turcilor, în timp ce Ștefan cel Mare – cumnatul său – l-a abandonat.
Ucis în condiții misterioase, capul său a fost dus la Constantinopol ca trofeu. Poporul? A tăcut. Astăzi, românii se mândresc cu „Dracula” ca brand turistic, dar puțini îi cunosc lupta pentru o țară dreaptă și curată.
🔥 Grigore Ghica al III-lea – decapitat pentru că a apărat Bucovina.
În 1777, când Imperiul Habsburgic a cerut Bucovina în schimbul unei favori, Grigore Ghica a spus nu. A refuzat. A fost avertizat. Nu s-a dat bătut. Ce a urmat? A fost asasinat de turci. Decapitat la ordin, cu complicitatea celor care voiau să scape de el.
Nici atunci, nici acum, românii n-au știut să-l apere. A fost un „accident diplomatic” trecut sub tăcere. Iar Bucovina a fost pierdută pentru totdeauna.
🔥 Nicolae Dabija și eroii Basarabiei – uciși, exilați, uitați.
În perioada interbelică și în timpul ocupației sovietice, zeci de luptători basarabeni s-au ridicat împotriva regimului bolșevic. Unul dintre ei, Nicolae Dabija, a murit în luptă cu trupele sovietice.
Sute de alți patrioți au fost deportați în Siberia, unii uciși în gropi comune, alții înfometați până la moarte.
Statul român post-decembrist? Nu i-a revendicat. Nu i-a pomenit. Basarabia este azi teritoriu străin, iar România tace. Eroi uciși de tancuri roșii, uitați de tricolor.
CAPITOLUL II – EROI FĂRĂ GLORIE: UITAȚI ȘI MARGINALIZAȚI.
🔥 Ecaterina Teodoroiu, „Eroina de la Jiu” – Glorificată superficial, uitată profund.
S-a înrolat în armată ca voluntar în Primul Război Mondial, a luptat în linia întâi deghizată în bărbat, apoi ca ofițer.
Tânăra care s-a transformat în soldat, apoi în comandant, a fost împușcată în luptă în 1917. Avea 23 de ani. Româncă simplă, cu suflet de fier și inimă de foc. A fost ucisă în luptă la doar 23 de ani, în timp ce își conducea plutonul în atac, un pluton de bărbați.
Statul român a ridicat o statuie, i-a dat numele unei școli și apoi… a tăcut. Fără un program educațional care să-i explice sacrificiul. Fără asumarea curajului ei într-o Românie în care valorile feminine au fost înlocuite cu kitsch și vulgaritate. Apoi numele i-a fost folosit propagandistic, fără ca sacrificiul real să mai fie explicat generațiilor.
🔥 Grupul Ilaşcu – patru eroi, patru umilințe.
Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Tudor Petrov-Popa și Andrei Ivanțoc au fost torturați, izolați, condamnați la moarte de regimul separatist de la Tiraspol în 1992. Au fost închiși, torturați, condamnați la moarte.
De ce? Pentru că au apărat limba română și idealul unirii cu România.
România le-a dat cetățenie… dar nu i-a scos din pușcărie. Niciun gest diplomatic major, nicio presiune internațională autentică. Ilie Ilașcu a fost eliberat abia în 2001, dar nu datorită statului român – ci a instanțelor internaționale.
Astăzi, numele lor abia dacă apar într-un colț de carte. Eroi marginalizați de indiferență.
🔥 Ion Gavrilă Ogoranu – luptător în munți, vânat de comuniști, ignorat de democrați.
A condus grupul de partizani din Munții Făgărașului timp de 7 ani, a trăit în ascunzătoare 30 de ani, a crezut până la capăt în România liberă. A fost capturat în 1976, dar a scăpat datorită presiunii internaționale.
După 1989? Nicio statuie, nicio stradă, nicio lecție în manual. Un erou real, un „terorist” pentru istoria oficială, un necunoscut pentru copiii de azi. România l-a condamnat a doua oară – prin uitare. A murit în 2006, în indiferență totală, fără onoruri, ignorat de stat, marginalizat de „elita democratică”.
🔥 Moții de la 1848–49 – Simpli țărani, decimați în numele libertății. Cimitirul fără nume.
Țărani din Apuseni care au răspuns chemării lui Avram Iancu. Fără arme, fără instrucție militară, dar cu credința în libertate. Au fost masacrați de trupele lui Kossuth.
Mii au murit. Unii arși de vii. Alții spânzurați public. Mulți au murit fără nume, fără cruci, fără să fie pomeniți în istorie.
Astăzi, în Apuseni, nu există nici măcar un muzeu național dedicat lor. Doar cruci ruginite și tăcere. În București, nimic. Statul român nu are timp pentru țăranii care s-au jertfit. Sacrificiul lor a fost uitat.
🔥 Generalul Radu Korne – din erou, în „dușman al poporului”.
A luptat pe Frontul de Est, cu rezultate recunoscute inclusiv de Wehrmacht și de Armata Roșie. După 1945, a fost arestat, bătut, înfometat, torturat și lăsat să moară în pușcărie. A murit într-un pat de mizerie, fără asistență medicală.
Reabilitat abia după 1990, parțial. Numele lui nu apare în manuale. După 1990, câteva articole în presă. Niciun bulevard. Nicio statuie. Niciun ministru al Apărării care să-l pomenească. Erou al națiunii, redus la un rând de Wikipedia.
🔥 Preoții martiri ai Rezistenței – Părinții Ilarion Felea și Calciu-Dumitreasa.
Au luptat cu cuvântul împotriva comunismului, în închisori ca Aiud, Pitești, Gherla. Au predicat împotriva comunismului, au fost închiși, torturați, dar n-au cedat. Părintele Calciu a fost închis la Pitești. Părintele Felea a murit în Aiud. Martiri ai credinței și ai nației.
Azi? Biserica Ortodoxă Română îi pomenește rar și formal. Statul? Nici măcar atât. Sunt prea periculoși pentru noua ordine globală. Prea autentici. Prea incomozi.
🔥 Țăranii din Răscoala de la 1907 – masacrați de armata „națională”.
Zeci de mii de țărani s-au ridicat împotriva arendașilor și marilor latifundiari. Au fost masacrați de „armata națională” cu mitraliere și artilerie, înăbușind revolta împotriva arendașilor și marilor latifundiari.
Sângele lor a fost spălat cu rapoarte „confidențiale”. N-au fost declarați eroi. Au fost numiți „huligani”.
Astăzi? Niciun monument național. Nicio zi de comemorare. Doar câteva rânduri în manuale. România și-a ascuns revolta țărănească sub preșul rușinii de clasă.
Istoria oficială a minimalizat mișcarea. Nu avem monumente naționale, nu avem o zi a lor.
Ei sunt „proștii satului” în istoriografia modernă – nu eroii demnității sociale.
CAPITOLUL III – CAZUL ANTONESCU ȘI COMISIA WIESEL: ADEVĂR, VINĂ, MANIPULARE.
🔥 Mareșalul Ion Antonescu – între onoare și demonizare oficială.
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, înființată în 2003, la ordinul președintelui Ion Iliescu, a fost condusă de Elie Wiesel, scriitor, laureat Nobel, dar și un om al sistemului occidental postbelic.
Comisia a fost formată nu din istorici români neutri, ci din personaje internaționale, deseori cu o agendă clară: a consolida ideea că România trebuie să-și asume o vină absolută, extinsă și definitivă pentru Holocaust.
Nu e vorba doar de memorie istorică – ci de bani, presiune politică, stigmatizare, îndoctrinare în educație și cedare de suveranitate.
Ion Antonescu nu a fost un sfânt. A fost un militar, un om de stat, un conducător de război care a luat decizii grele în contextul unei Europe aflate în flăcări.
Dar în ceea ce privește păstrarea suveranității României, poziția lui este clară: n-a cedat nici Berlinului, nici Moscovei. A refuzat să predea evreii din Vechiul Regat către naziști. A încercat să păstreze ordinea într-o țară sfâșiată între două imperii.
A fost însă judecat de un tribunal comunist ilegitim, la presiunea Moscovei, într-un simulacru de proces. Condamnat la moarte, împușcat, iar trupul său ars și împrăștiat.
După 1990, în loc să fie reanalizat echilibrat și contextual, Antonescu a fost transformat în țap ispășitor al istoriei recente. Nu i se permite nicio nuanță. Nicio reevaluare. Nici măcar o statuie modestă sau un bust decent.
🤔 A spus cineva vreodată că Ion Antonescu a fost un sfânt?
Nu. Nici măcar cei care îl respectă ca militar și lider de stat. Însă ce se poate spune, fără frică de „corectitudinea politică”, este:
- A încercat să mențină suveranitatea țării în fața nazismului și bolșevismului;
- Nu a cedat presiunilor germane de a preda evreii din Vechiul Regat;
- A fost condamnat și executat de un tribunal comunist ilegitim.
Cine are voie să judece? Cine are voie să nuanțeze? De ce poporul român e singurul din regiune care trebuie să plătească și să tacă?
💰 România a plătit? Da. Și încă plătește.
- Sute de milioane de euro au fost alocate prin Fondul Proprietatea pentru „despăgubiri”.
- Zeci de organizații evreiești primesc în fiecare an fonduri de la statul român, fără transparență totală.
- Monumente, muzee, centre de studii, manuale școlare, traininguri pentru profesori – toate sub eticheta „asumării Holocaustului”. Dar… ce anume exact ni se cere să ne asumăm?
- În numele unei „culpe istorice”, România e constant șantajată moral și fiscal – în timp ce adevăratele crime comuniste sunt trecute sub tăcere, iar genocidul identitar românesc din Basarabia, Bucovina și Transilvania e ignorat.
⚠️ Comisia Wiesel – istorie cu agendă, nu cu echilibru.
În 2003, președintele Ion Iliescu a înființat, sub presiune internațională, Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, condusă de Elie Wiesel. Dar această comisie n-a fost independentă, n-a admis contraexpertiză, n-a audiat martori în contradictoriu.
Scopul a fost clar și politic: să impună vina totală a României pentru Holocaust, să transforme poporul român într-un vinovat colectiv etern. Comisia nu a menționat:
- Crimele sovietice asupra românilor și evreilor din Basarabia
- Masacrele NKVD din 1940–41
- Rolul comuniștilor evrei în instaurarea dictaturii bolșevice în România
💰 Ce a urmat? O industrie a vinovăției.
După raportul Wiesel, România a început să plătească. Și să tacă. Sub pretextul asumării istorice, România:
- A alocat sute de milioane de euro prin Fondul Proprietatea.
- A acordat despăgubiri anuale pentru zeci de organizații evreiești.
- A acceptat rescrierea manualelor școlare, în care Holocaustul ocupă spații largi, iar rezistența anticomunistă – câteva rânduri.
- A fost transformată într-un „elev model” al vinovăției istorice fabricate, în timp ce crimele reale ale comunismului – torturi, deportări, execuții – rămân marginale.
⚠️ De ce să nu ne întrebăm: e chiar tot ce spune Comisia Wiesel adevărat?
Comisia Wiesel NU este o instanță de judecată. NU este o comisie independentă. NU a permis contraexpertiză. NU a audiat martori în contradicție. NU a evaluat surse alternative.
A fost o comisie cu misiune politică, care a declarat că România e co-responsabilă pentru Holocaust, dar a omis:
- Crimele URSS asupra evreilor și românilor din Basarabia;
- Rolul NKVD în deportările și masacrele din 1940–41;
- Represaliile evreiești bolșevice asupra românilor în perioada interbelică și postbelică.
🤔 Întrebarea interzisă: De ce doar România?
De ce România este singura țară din regiune care e șantajată moral, politic și financiar pentru trecutul său? De ce nu sunt trași la răspundere Ungaria, Polonia, Ucraina, Rusia, Serbia, pentru crime similare sau chiar mai grave?
De ce nu are România voie să-și analizeze liderii în mod nuanțat, critic, dar și onest?
Răspunsul e simplu: pentru că este un stat slab, obedient și cu o elită vândută. O țară care își execută eroii, dar își slăvește torționarii și plătește pentru păcate pe care nici măcar nu le-a comis în întregime.
Concluzie de capitol: Istoria oficială e o armă.
Comisia Wiesel nu e despre adevăr. E despre controlul narativului istoric, culpabilizarea colectivă și extragerea de resurse în numele unei vinovății „eternizate”.
Este corect să recunoaștem suferințele reale ale evreilor, dar nu e corect să se transforme tot poporul român într-un vinovat perpetuu, care trebuie să tacă și să plătească.
România are datoria să-și cunoască trecutul, nu să și-l falsifice sub presiunea unor interese străine.
CONCLUZII FINALE – UN POPOR FĂRĂ MEMORIE, FĂRĂ DEMNITATE ȘI FĂRĂ VIITOR.
România nu duce lipsă de eroi. Duce lipsă de caracter colectiv. De recunoștință. De coloană vertebrală națională.
De la Avram Iancu la Nicolae Dabija, de la Brâncoveanu la Ogoranu, de la Ecaterina Teodoroiu la preoții din Aiud, de la Radu Korne la țăranii din 1907, istoria noastră este plină de sânge, jertfă, lacrimi și tăcere. Tăcerea celor care n-au făcut nimic. Care au stat în casă, care au așteptat „să se întâmple ceva”, care au întors capul.
Poporul român nu și-a apărat eroii. I-a vândut. I-a abandonat. I-a redus la „studii de caz” în manuale scrise de progresiști plătiți de ONG-uri străine.
Și mai grav: acum, același popor a acceptat ca propria istorie să-i fie confiscată. A lăsat să-i fie impusă o vină colectivă, a permis ca șantajul moral să înlocuiască adevărul istoric, a înghițit fără replică tăierea capetelor din istorie, pentru a face loc „corectitudinii politice”.
Ne-am transformat într-un popor care nu are voie să-și cinstească eroii și care, în schimb, plătește tribut ideologic și financiar pentru păcate colective dictate de alții. Am pierdut nu doar memoria, ci și onoarea.
Și dacă azi românul e batjocorit, umilit, sclav în propria țară, cu conducători impuși, cu drepturi călcate în picioare și cu viitor confiscat, nu e din cauza unui destin blestemat, ci dintr-un reflex național al trădării: trădarea propriei elite.
Până nu ne vom închina în fața celor care s-au jertfit cu adevărat, până nu ne vom cere iertare pentru tăcerea noastră în fața istoriei, nu merităm nimic. Nici libertate. Nici demnitate. Nici numele de națiune.
Rușine poporului român! Nu merităm asemenea eroi.
Dar poate, dacă începem să-i pomenim, să-i apărăm, să-i cinstim… poate atunci vom învăța și să-i urmăm.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
