2025. A.S.F. – Autoritatea Supraplăților Financiare. Mafia bonusurilor, a falimentelor și a rușinii naționale!
Capitolul I – Castelul de aur al bugetarilor de lux.
Dacă există o instituție care întruchipează decadența morală, lăcomia și aroganța birocratică ridicate la rang de sistem, aceea este Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF).
Creația perfectă a statului-clientelar românesc, ASF nu supraveghează nimic altceva decât propriile conturi.
În timp ce milioane de români își văd asigurările evaporate și economiile distruse de falimente succesive – City Insurance, Euroins, Astra, Carpatica –, șefii ASF își ridicau salariile la niveluri obscene, de parcă ar fi manageriat NASA, nu o ruină financiară.
Într-o țară în care un profesor abia își permite chiria, președintele ASF, Nicu Marcu, își adjudeca, în 2022, 16.000 de euro pe lună, adică peste 3,5 milioane de lei pe an, cu tot cu „bonusurile de performanță”.
Performanță în ce? În „supravegherea” prăbușirii pieței RCA, în tolerarea schemelor financiare de tip piramidal ale asiguratorilor și în ascunderea adevărului față de Parlamentul României.
Marcu și-a dublat salariul față de subordonați și și-a mai adăugat un venit consistent de la Academia de Studii Economice, unde probabil preda „arta de a încasa fără rușine”.
În același timp, ASF refuza sistematic să comunice public cât încasează. S-a ajuns până acolo încât Curtea de Apel București a trebuit să oblige instituția, prin sentință definitivă, să facă publice salariile, sporurile, diurnele și cazările șefilor.
Iar ce s-a descoperit este o palmă peste obrazul oricărui contribuabil:
– Elena Doina Dascălu, prim-vicepreședinte, 12.000 de euro pe lună, plus bijuterii de mii de euro și conturi de zeci de mii la BCR;
– Cristian Roșu, vicepreședinte, 11.000 de euro pe lună, două SUV-uri de lux și sute de mii de lei în depozite;
– Gabriel Grădinescu, 11.200 de euro pe lună și terenuri cât un sat întreg în Vrancea și Teleorman;
– Dan Armeanu, specialistul în pensii private, cu peste 1,3 milioane de lei și 100.000 de euro în conturi;
– Aura Gabriela Socol, „membra neexecutivă” (ce formulare ipocrită!), 6.100 de euro lunar, terenuri, vile, case de vacanță și un Mercedes C-Class din 2013.
Toți aceștia formează o veritabilă castă a privilegiului, un grup izolat într-un turn de aur, rupt complet de realitate, unde fiecare zi de lucru se răsplătește ca un Crăciun perpetuu.
Până și Ilie Bolojan, politicianul cu apetit pentru austeritate și eficiență administrativă, a răbufnit public:
„Nu cred că la ASF trebuie să fie atâția oameni neexecutivi în board și atâtea prime. Nu se prăbușește instituția dacă se taie bonusurile!”
Dar ASF nu e o instituție, e o fortăreață. Una apărată cu ziduri de secretomanie, avocat de stat, recursuri nesfârșite și o aroganță pe măsură.
Ce e mai grav, ASF a încercat chiar să blocheze aplicarea hotărârii definitive la Înalta Curte, cerând „dezlegarea unor chestiuni de drept”. Cu alte cuvinte, șefii ASF s-au folosit de banii publici pentru a-și ascunde banii personali.
Într-o democrație autentică, așa ceva ar fi însemnat demisia întregului Consiliu. În România, e doar o știre de weekend, uitată la prima telenovelă politică.
Și astfel, în loc să apere piața și consumatorii, ASF a devenit o mafie instituționalizată care trăiește din sângele contribuabilului.
O autoritate care își premiază falimentul, își sărbătorește incompetența și își ascunde averile sub pretextul „independenței instituționale”.
Următorul capitol va merge mai adânc în această mlaștină:
„ASF – Mafia bonusurilor și complicitatea politică”, unde vom arăta cine i-a pus pe acești oameni acolo, cine îi protejează și cum funcționează, de fapt, rețeaua de influență care transformă ASF într-o gaură neagră a banului public.
Capitolul II – Mafia bonusurilor și complicitatea politică.
Cine crede că ASF este o instituție „independentă” trăiește într-o lume paralelă.
În realitate, Autoritatea de Supraveghere Financiară este cel mai scump mecanism politic de recompensare a slugilor de partid, un consiliu de sinecuriști cu rang de miniștri, ale cărui scaune se negociază ca funcțiile din consiliile de administrație ale companiilor energetice.
De la înființarea sa, ASF a fost căpușată pe rând de PSD, PNL și ALDE, fiecare partid împingându-și oamenii în funcții strategice pentru a controla fluxurile de bani din asigurări, pensii private și piața de capital.
Un organism cu 500 de angajați, dintre care 100 sunt rude, pile și protejați ai politicienilor. Iar peste toți tronează un consiliu plătit regește, ca o monarhie paralelă în inima Bucureștiului.
Originea păcatului: Nicu Marcu, omul tuturor regimurilor.
În fruntea acestei structuri stă Nicu Marcu, profesor universitar și politician versatil, când liberal, când social-democrat, în funcție de cine e la putere.
Un carierist de manual, care a învățat rapid că fidelitatea politică este mai rentabilă decât competența. Pus la conducerea ASF în 2020, Marcu promitea „reforma pieței de asigurări” și „curățarea sistemului”. Ce a urmat a fost o farsă sinistră.
În mandatul lui s-au prăbușit City Insurance și Euroins, două companii care cumulau peste 70% din piața RCA. Milioane de șoferi au rămas fără polițe valabile, firmele de transport au fost aruncate în haos, iar statul a fost nevoit să intervină cu fonduri de garantare.
ASF-ul lui Marcu a dormit pe el, deși avea rapoarte interne care indicau problemele grave de solvabilitate cu luni bune înainte de faliment. Iar în loc să răspundă, șefii instituției și-au acordat… prime de performanță!
Când presa a întrebat cum e posibil ca supraveghetorii falimentului să fie premiați, răspunsul a fost de o ipocrizie monumentală:
„Primele se acordă conform regulamentelor interne și sunt corelate cu îndeplinirea obiectivelor instituționale.”
Cu alte cuvinte, au îndeplinit obiectivul: să nu deranjeze pe nimeni.
Relația toxică dintre ASF și clasa politică.
Nicu Marcu nu e singur. În jurul lui gravitează o rețea complexă de interese politice. PSD i-a asigurat protecția prin parlamentarii care controlează Comisia de Buget și Finanțe, iar PNL i-a garantat liniștea prin tăcerea complice a liderilor liberali.
De altfel, structura ASF e o oglindă perfectă a compromisului politic românesc:
– vicepreședinți PSD,
– consilieri PNL,
– membri „independenți” proveniți din foste cabinete ALDE,
– specialiști „tehnocrați” care au fost, de fapt, secretari de stat sau oameni din comitetele de campanie.
Cei care ar trebui să-i controleze sunt aceiași care i-au numit. Parlamentul a audiat, formal, de-a lungul anilor, zeci de rapoarte ale ASF, dar niciunul nu a fost respins, indiferent de scandalurile din piață.
Falimentele au fost tratate ca „evenimente nefericite”, nu ca dovezi de incompetență criminală.
Și totuși, nimeni nu a plătit.
Nimeni nu a fost anchetat.
Nimeni nu și-a pierdut mandatul.
Bonusurile – mecanismul de fidelizare.
Pentru a-și asigura tăcerea și loialitatea internă, conducerea ASF a inventat un sistem de bonusuri și sporuri care sfidează orice logică administrativă.
Pe lângă salariile uriașe, angajații primesc:
– „spor de confidențialitate” de până la 30%;
– „spor de complexitate” (tradus: pentru că munca e grea, plătim mai mult);
– „spor de excelență” (pentru că totul e excelent, chiar și falimentele);
– și, evident, prime trimestriale și anuale, aprobate de Consiliul ASF, adică de aceiași care le încasează.
Un sistem închis, circular, perfect pentru menținerea unei caste. Nici Curtea de Conturi, nici Parlamentul, nici Guvernul nu pot interveni direct – sub pretextul „autonomiei instituționale”.
De fapt, ASF este stat în stat. Un stat al bonusurilor, protejat politic și intangibil juridic.
Cazul Euroins – dovada complicității.
Când a izbucnit scandalul Euroins, ASF s-a ascuns în spatele unor rapoarte „confidențiale”. Abia după presiunea Comisiei Europene s-a aflat că instituția condusă de Marcu a emis comunicate contradictorii: într-unul afirma că societatea este stabilă, iar la doar câteva săptămâni anunța că e insolvabilă.
Ce s-a întâmplat între timp? Nimeni nu știe. Dar presa a dezvăluit întâlniri secrete între reprezentanți ai ASF și patronatul bulgar al Eurohold, compania-mamă.
Și, culmea cinismului, în anul în care piața RCA s-a prăbușit, conducerea ASF și-a votat un bonus colectiv de performanță.
În următorul capitol, vom merge la rădăcina acestui cancer: „ASF – Falia dintre luxul conducerii și prăbușirea pieței. Falimente, complicități, victime”, unde vom arăta cum mii de români au fost jefuiți prin indiferența instituției și cum au fost protejate grupurile de interese care au provocat haosul din sistemul de asigurări.
Capitolul II – Mafia bonusurilor și complicitatea politică.
ASF nu este o simplă instituție de stat. Este un produs de laborator al clasei politice corupte, o invenție creată special pentru a oferi locuri călduțe clienților de partid.
Născută în 2013, din fuziunea fostelor comisii de supraveghere a asigurărilor, pensiilor și pieței de capital, ASF a devenit rapid un cimitir de elefanți.
Acolo ajung politrucii expirați, foști miniștri, consilieri, senatori, deputați, oameni fără competență reală, dar cu carnetul de partid în buzunar.
De la Dan Radu Rușanu, primul președinte și fost trezorier al PNL, până la Leonardo Badea, trecut pe filiera PSD, iar mai apoi la Nicu Marcu, impus de același partid sub umbrela unei false „tehnocrații”, instituția a fost, de fapt, o pradă.
Fiecare schimbare de guvern a adus o nouă tură de sinecuri, de la secretare transformate peste noapte în directori, până la rude de parlamentari cocoțate în funcții de control.
Sistemul este simplu și perfect uns: partidele își împart pozițiile de conducere în Consiliul ASF după algoritmul guvernării. PSD, PNL, UDMR – toți au mușcat din tortul instituției, asigurându-și oameni de încredere în posturi cheie.
La schimb, șefii ASF au închis ochii la marile jafuri din piața asigurărilor și au făcut uitate rapoartele explozive ale inspectorilor interni.
Când City Insurance s-a prăbușit, lăsând peste 3 milioane de români fără polițe RCA valabile, ASF a reacționat cu un calm sinistru. În loc de anchetă penală, în loc de capete tăiate, s-au acordat… prime de performanță.
A fost momentul în care s-a văzut clar că ASF nu protejează cetățenii, ci grupurile de interese care pompează bani în partide.
Raportul Curții de Conturi din 2024 a fost devastator: ASF a cheltuit sume uriașe pe prime, deplasări, contracte de consultanță fictive și bonusuri fără criterii clare.
S-au plătit, în doar doi ani, peste 100 de milioane de lei pentru „stimulent de performanță” – adică bani aruncați într-un sac fără fund. În unele cazuri, funcționarii primeau bonusuri trimestriale de 30-40% din salariu, doar pentru că „nu s-a produs nicio criză majoră” – o ironie amară, având în vedere dezastrul City Insurance și Euroins.
Cine semna aceste aberații? Tot Marcu și gașca lui. Mai grav, pentru fiecare faliment, ASF încasa comisioane suplimentare din administrarea Fondului de Garantare, alimentat – atenție! – din contribuțiile altor asiguratori și, indirect, din buzunarul șoferilor români. Cu alte cuvinte, incompetența ASF a devenit profitabilă.
Dar marile tunuri nu s-au dat doar în salarii. Conexiunile politice ale membrilor Consiliului ASF duc direct către finanțările de campanie ale PSD și PNL.
De pildă, soțul Aurei Socol este un influent consultant economic al PNL, iar Gabriel Grădinescu – fost vicepreședinte PSD Bacău – este finul de cununie al unui deputat social-democrat.
Toți se regăsesc în același cerc de interese, unde politica se amestecă cu banii din asigurări și piața de capital.
De altfel, mulți dintre directorii ASF provin din Comisia de Buget-Finanțe a Parlamentului, instituția care, teoretic, ar trebui să controleze ASF.
Practic, ASF își controlează propriii controlori. Iar când vreun parlamentar a îndrăznit să întrebe de ce salariile din instituție depășesc cele ale Președintelui României, răspunsul a fost sec:
„Suntem independenți.” Da, independenți de orice urmă de moralitate.
Independența asta a fost transformată în imunitate instituțională. Nicio anchetă serioasă, niciun control financiar efectiv, nicio răspundere pentru falimente.
În schimb, șefii ASF își rotunjesc averile, își cumpără apartamente în Dubai și se fotografiază la conferințe internaționale, pozând în mari reformatori.
Între timp, mii de firme românești au intrat în colaps din cauza creșterii aberante a polițelor RCA. O poliță care în 2019 costa 400 de lei ajunge astăzi la 1.500–2.000 de lei. Cine a câștigat? Marile grupuri de reasigurare și câțiva interpuși locali conectați la rețeaua ASF.
Aceasta este mafia bonusurilor – o mafie elegantă, cu costume scumpe și diplome universitare, dar cu apucături de tâlhari. Ea trăiește în simbioză cu puterea politică, o hrănește și o apără, în timp ce poporul plătește factura.
În Capitolul III – „Falimentul moral al supravegherii: City Insurance, Euroins și tăcerea vinovaților”, vom arăta cum ASF a mințit publicul, a ascuns rapoarte interne și a participat activ la jaful din sistemul de asigurări.
Capitolul III – Falimentul moral al supravegherii: City Insurance, Euroins și tăcerea vinovaților.
În mod normal, o instituție de supraveghere financiară există pentru a preveni colapsuri, fraude și abuzuri. În România, ASF le tolerează, le acoperă și, uneori, le orchestrează.
Falimentele City Insurance și Euroins nu au fost accidente economice, ci crime instituționale cu premeditare, comise sub privirea rece și complice a unei autorități corupte până în măduvă.
City Insurance era, în 2020, cel mai mare asigurator RCA din România, cu peste 3 milioane de polițe active. O companie care, în acte, părea stabilă, dar în realitate era un castel de nisip construit pe rapoarte false, creanțe fictive și bani scoși din țară.
ASF știa. Inspectorii interni avertizaseră, încă din 2018, că rezervele tehnice ale companiei sunt umflate, că fondurile de reasigurare nu există și că plățile către parteneri externi sunt suspecte.
Ce a făcut ASF? Nimic. Sau mai rău – a închis ochii, a falsificat controalele și a emis comunicate liniștitoare. În timp ce românii plăteau polițe RCA și credeau că sunt protejați, banii lor dispăreau în paradisuri fiscale.
Când adevărul nu a mai putut fi ascuns, ASF a mimat o reacție: a retras licența City Insurance, dar prea târziu. Prea târziu pentru milioanele de păgubiți care nu și-au mai văzut niciun leu.
Șefii ASF au dat vina pe „piață”, pe „context”, pe „deciziile de management”, dar niciunul nu și-a asumat responsabilitatea.
Nicu Marcu și echipa lui au continuat să încaseze salarii de zeci de mii de euro, în timp ce Fondul de Garantare – finanțat din contribuțiile altor asiguratori – a fost nevoit să plătească peste 500 de milioane de euro pentru daunele lăsate de City Insurance. Adică, din nou, tot românii au plătit.
Nici nu se terminase scandalul, că ASF a repetat filmul cu Euroins. Un nou faliment, aceeași rețetă: avertismente ignorate, rapoarte ascunse, conexiuni politice mușamalizate.
În 2023, când Comisia Europeană și Autoritatea Europeană pentru Asigurări (EIOPA) au cerut explicații, ASF a fost prinsă mințind. Documentele trimise la Bruxelles erau cosmetizate, iar cifrele falsificate.
EIOPA a reacționat dur, acuzând ASF de lipsă de transparență și manipulare de date. În orice alt stat european, conducerea ar fi fost destituită și anchetată penal.
În România, totul s-a încheiat cu un comunicat sec și o conferință în care Nicu Marcu s-a declarat „victimă a unei campanii de presă”.
De fapt, falimentele City Insurance și Euroins au fost simptomul unui cancer sistemic: un mecanism prin care ASF protejează interese private și pedepsește adevărul.
Cei câțiva funcționari onești care au semnalat nereguli au fost marginalizați, trimiși disciplinar sau dați afară. În locul lor au fost aduși „oamenii sistemului” – obedienți, tăcuți, dispuși să semneze orice.
Astăzi, consecințele se văd în buzunarul fiecărui român care are o mașină. Prețurile RCA au crescut cu peste 200% în doar patru ani. Pentru un șofer tânăr, o poliță pe 12 luni a ajuns la 2.500–3.000 de lei.
Nu din cauza „pieței”, ci din cauza falimentelor gestionate criminal de ASF, care au distrus concurența și au lăsat piața în mâinile a două-trei companii „agreate”.
Pe lângă asta, ASF a permis ca firmele de intermediere – brokerii de asigurări – să prospere fără control. Mulți dintre ei sunt, de fapt, interpuși ai foștilor angajați ASF sau chiar rudele lor.
Se creează astfel un cerc vicios: ASF reglementează piața, dar propriii oameni câștigă din haosul pe care îl generează.
Să nu uităm nici de tăcerea vinovaților. Când presa a dezvăluit că unii membri din Consiliu și-au cumpărat apartamente de lux imediat după falimentul City Insurance, totul a fost trecut sub tăcere.
Nu s-a autosesizat nicio instituție, nu s-a deschis niciun dosar de corupție. De ce? Pentru că ASF este protejată politic de la cel mai înalt nivel – un scut oferit de partidele care au transformat instituția în vaca lor de muls.
Aceasta este, în esență, prăbușirea morală a supravegherii. O autoritate care nu mai are nici autoritate, nici morală. O instituție care s-a pus în slujba hoților, nu a cetățenilor.
Dar povestea nu se oprește aici. În Capitolul IV – „Castelul se clatină: revoltă internă, anchete și presiunea publică”, vom arăta cum presiunea străzii, rapoartele europene și scurgerile de informații din interior au început să zdruncine zidurile aurite ale ASF.
Capitolul IV – Castelul se clatină: revoltă internă, anchete și presiunea publică.
Ani la rând, ASF a părut intangibilă. Un turn de fildeș ridicat pe bani publici, în care luxul, tăcerea și complicitatea țineau loc de lege. Dar niciun castel nu e etern atunci când e construit pe corupție.
Din 2024, zidurile aurite ale Autorității au început să crape sub greutatea propriilor păcate: scandaluri interne, anchete ale Curții de Conturi, presiunea publică și fisuri morale în interior.
Totul a început cu o serie de scurgeri de informații venite chiar din interiorul ASF. Funcționari care au obosit să tacă au început să trimită documente presei – fișe de salarii, rapoarte de audit intern, note de control blocate ani la rând în sertarele conducerii.
Un adevărat val de indignare a cuprins angajații de rând, care s-au trezit în fața unei realități revoltătoare: ei câștigau salarii modeste, în timp ce „elitele” instituției primeau bonusuri de zeci de mii de euro pentru falimente.
Unii dintre acești angajați au fost chemați „la ordine”, intimidați, amenințați cu concedierea. Alții, mai curajoși, au contactat presa și ONG-uri anticorupție.
În 2024, un grup anonim de funcționari a publicat online un raport intern care arăta că ASF a cheltuit peste 20 de milioane de lei pe consultanță fictivă, cu firme controlate de rude ale unor membri din Consiliu. Documentul a devenit viral și a forțat instituțiile statului să reacționeze.
Curtea de Conturi a intrat pe fir și a confirmat suspiciunile: achiziții fără justificare, contracte de reprezentare juridică semnate fără licitație, diurne nejustificate și deplasări fictive în străinătate.
În unele cazuri, membrii Consiliului își decontaseră bilete de avion la clasa business pentru „vizite de lucru” care nu au existat niciodată.
Presa, până atunci timorată, a început să scrie pe larg despre scandal. Într-o perioadă în care românii plăteau polițe RCA la prețuri explodate, imaginile cu șefii ASF petrecând la restaurante de lux și călătorind prin Dubai au aprins furia publicului.
Oamenii au cerut demisii, iar politicienii – până atunci muți – au început să se delimiteze de „excesul de privilegii”.
În Parlament, câțiva aleși din opoziție au cerut înființarea unei comisii de anchetă privind activitatea ASF.
Propunerea a fost întâmpinată cu reticență, dar presiunea mediatică a fost prea mare pentru a fi ignorată. În cele din urmă, comisia a fost aprobată, deși într-o formă diluată, sub controlul partidelor mari.
Totuși, pentru prima dată, Nicu Marcu și echipa lui au fost nevoiți să se prezinte public și să răspundă la întrebări incomode.
Rezultatul? Un spectacol grotesc. Marcu a dat vina pe „crizele internaționale”, pe „contextul economic global”, pe „pierderea încrederii pieței”.
Niciun cuvânt despre incompetența ASF, despre salariile nesimțite sau despre contractele fictive. A fost o demonstrație de cinism birocratic, o lecție despre cum să mimezi responsabilitatea fără să spui nimic.
Dar scutul politic al ASF începe să se fisureze. Raportul EIOPA, trimis la Bruxelles la începutul lui 2025, a fost devastator: România riscă infringement pentru lipsa transparenței și a controlului real asupra pieței asigurărilor.
Comisia Europeană a cerut explicații directe Guvernului României – nu ASF-ului –, semn că încrederea în instituție s-a prăbușit complet.
În paralel, DNA a început discret să culeagă informații. Deocamdată nu există rechizitorii publice, dar procurorii urmăresc traseul banilor din contractele de consultanță și relațiile de rudenie între funcționarii ASF și beneficiarii privați.
Surse judiciare vorbesc despre posibile acuzații de abuz în serviciu, trafic de influență și delapidare.
În interiorul instituției, atmosfera e tot mai tensionată. O parte dintre angajați cer demisia conducerii și reorganizarea completă a structurii, în timp ce alții – ancorați în rețelele politice – încearcă să blocheze orice reformă.
Castelul începe să se clatine, iar fisurile nu mai pot fi mascate cu vopsea aurită.
Totul indică un final inevitabil: ASF va trebui reconstruită din temelii. Dar cine va face asta? Ce forță politică are curajul să atingă acest bastion al privilegiilor?
Deocamdată, răspunsul lipsește. Iar până când el va veni, cetățeanul român va continua să plătească – polițe mai scumpe, taxe mai mari și o doză zilnică de dispreț instituțional.
Concluzie generală – „Autoritatea care păzește falimentele”.
Autoritatea de Supraveghere Financiară nu mai este demult un garant al stabilității economice. Este o enclavă de lux construită pe ruinele încrederii publice, un sistem de protecție pentru privilegiile politrucilor, nu pentru siguranța cetățenilor.
În loc să vegheze, ASF a dormit. În loc să sancționeze, a închis ochii. În loc să apere contribuabilul, l-a jefuit elegant, sub acoperirea legii.
Când o instituție publică își transformă incompetența în profit, bonusurile în drepturi sacrosante și falimentele în oportunități de îmbogățire, nu mai vorbim despre stat, ci despre un cartel legalizat.
Un cartel care operează sub protecția politicului și care a făcut din ASF un laborator al rușinii naționale.
Sute de milioane de euro s-au scurs în buzunarele celor care trebuiau să apere sistemul financiar. Milioane de români au fost păgubiți, iar în loc de demisii, am primit conferințe de presă sterile și explicații absurde.
ASF nu este o instituție de supraveghere, ci o autoritate care păzește falimentele – cu un devotament de-a dreptul criminal.
Astăzi, România are nevoie nu de o „reformă” cosmetică, ci de demolarea completă a acestei structuri parazitare. Fără o resetare reală, cu oameni noi, competenți și fără carnet de partid, vom continua să finanțăm aroganța unei caste care ne privește de sus, din turnul lor de sticlă și bani publici.
ASF este oglinda perfectă a statului român actual: scump, incompetent, protejat politic și complet rupt de realitate. Și, la fel ca statul pe care îl reflectă, dacă nu va fi dărâmat și reconstruit din temelii, va continua să ne coste – bani, demnitate și viitor.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
