2025. Prostia, incompetența și corupția guvernează Armata Română.
Capitolul I: Armata Română — între ruine și lozinci patriotarde.
Când generalul Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Apărării, a rostit senin fraza „în război pleacă toată țara”, românii au simțit pentru o clipă că sunt luați de proști pe față.
Într-o țară în care abia mai funcționează spitalele, școlile și drumurile, în care soldații se antrenează cu echipamente din anii ’80, iar generalii își schimbă mașinile de serviciu o dată la doi ani, „pregătirea populației pentru apărare” sună ca o glumă proastă livrată cu voce gravă.
Generalul Vlad, ca mulți dintre predecesorii săi, joacă rolul de vitrină: uniforma apretată, discursul sforăitor, mimarea disciplinei, dar în spatele decorului – corupție, nepotism, haos și o armată redusă la imagine, nu la forță.
În realitate, Armata Română este praf.
La propriu.
Tehnica militară e învechită, logistica e un dezastru, iar moralul trupelor e la pământ. În poligoane se trage cu muniție de exercițiu, iar uneori nici aia nu ajunge.
Piloții zboară la 40 de ani cu avioane mai bătrâne decât ei. Subofițerii sunt plătiți mai prost decât funcționarii de la primărie. Iar când vine vorba de „pregătirea populației”, aceeași armată care nu e capabilă să trimită ordine de chemare la adrese corecte își propune acum să învețe optsprezece milioane de oameni să tragă cu arma.
Declarațiile șefului Statului Major seamănă mai degrabă cu un discurs de PR militar, menit să dea impresia că statul e „pregătit”, când în fapt abia se târăște.
Mobilizarea rezerviștilor a fost o comedie administrativă: adrese greșite, cozi de ore întregi, ordine transmise peste noapte, soldați rătăciți prin câmpuri – o radiografie perfectă a colapsului unui sistem care funcționează doar pe hârtie.
„Am vrut să vedem ce nu merge”, a spus MApN. Ei bine, n-a fost nevoie de un exercițiu ca să afle: nu merge nimic.
Și totuși, generalii se plimbă pe la televiziuni vorbind despre „mobilizarea națională” și „doctrina apărării totale”. Cuvinte mari, rostite de oameni mici. În timp ce armata reală – cea din tranșee, nu cea din studiouri – e subfinanțată, obosită și plină de improvizații, vârful piramidei își duce viața între recepții, licitații aranjate și contracte cu firme de casă.
În ultimii ani, MApN a devenit o instituție infestată de sinecuri. Se dau contracte de sute de milioane pentru transportoare blindate care nu circulă, pentru avioane care nu zboară și pentru sisteme de rachete care există doar în PowerPoint.
Numele grele se repetă: politruci în uniformă, ofițeri transformați în afaceriști, consilieri de partid travestiți în „experți militari”.
Dincolo de uniformele scrobite, corupția a devenit structură de comandă.
Și de aici vine tragedia: nu Rusia ne va distruge armata, ci propria prostie și lăcomie.
Generalii care azi se bat cu pumnul în piept că „românii trebuie să știe să tragă cu arma” sunt aceiași care au închis poligoanele din lipsă de fonduri, au lăsat batalioane fără combustibil și au privatizat terenurile Ministerului Apărării pentru a ridica vile de lux și centre comerciale.
În timp ce soldații de la baza piramidei stau în cazări mizerabile, conducerea trăiește într-un lux care ar face invidioși și pe oligarhii ucraineni.
Iar peste toate acestea, se mai adaugă și minciuna oficială: „Suntem pregătiți să rezistăm unui atac rusesc.” Serios? Cu ce? Cu tancurile de la Turda care abia mai pornesc?
Cu batalioanele de rezerviști care nu știu nici unde trebuie să se prezinte? Sau cu soldații care nu au nici vestă antiglonț, nici muniție reală de antrenament?
România nu e pregătită de război. România nu e pregătită nici măcar pentru o furtună mai serioasă, darămite pentru o confruntare militară.
Când MApN organizează exerciții și nu știe unde să trimită oamenii, ce-ar face în caz de atac real? Probabil ar încurca și direcția de retragere.
În această țară, în care incompetența s-a făcut armă de auto-distrugere, ideea „în război pleacă toată țara” capătă un sens tragic: da, pleacă toată țara – dar în sensul de fugă, nu de luptă.
Capitolul II.
Generalii bogați, soldații săraci – anatomia unei armate corupte.
Cine mai crede, în anul 2025, în lozinca „Onoare și Patrie”? Într-o țară în care generalii își plimbă burțile prin restaurantele de lux, iar soldații abia își plătesc chiria dintr-un salariu umilitor, vorbim de o armată a privilegiilor, nu de o armată a demnității.
În România, uniforma a devenit decor pentru impostură, iar tresele aurite nu mai simbolizează experiență, ci accesul la contracte publice, vile, terenuri și pensii speciale.
Moralul trupelor este la pământ. Soldații trimiși în teatrele de operațiuni externe sau în garnizoanele din țară se simt abandonați de un sistem care le cere sacrificiul suprem, dar nu le oferă nici măcar respectul minim.
În timp ce în birourile din Ministerul Apărării se toarnă cafeaua în cești scumpe, băieții din linia de jos își cumpără bocancii din propriul salariu. Se antrenează cu muniție de exercițiu și echipamente second-hand, în timp ce generalii își fac concediile în Dubai sau pe Coasta de Azur.
Aceasta nu mai este o armată în slujba țării, ci o structură feudală, în care comandanții trăiesc ca niște boieri, iar subordonații ca niște iobagi. De ani de zile, rapoartele interne arată lipsuri dramatice de personal, de echipamente și de motivație.
În unele unități, soldații dorm în cazărmile reabilitate doar pe hârtie, cu igrasie și pereți care crapă. Dar la bilanțuri și parade, se toarnă lozinci despre „modernizare”, „profesionalism” și „parteneriate strategice”.
În spatele acestei propagande, realitatea e putredă. În ultimul deceniu, aproape toate programele majore de înzestrare au fost devalizate. Licitațiile au fost aranjate, consultanțele fictive, iar comisioanele au curs direct în conturile firmelor controlate de apropiați ai generalilor.
România a plătit miliarde de euro pentru echipamente care fie nu funcționează, fie sunt incompatibile cu infrastructura existentă. Caz clasic: transportoarele blindate cumpărate la prețuri duble față de piață, doar pentru că un „intermediar de încredere” trebuia să-și încaseze partea.
Sunt generali care, la pensie, au averi ce rivalizează cu ale marilor oameni de afaceri. Proprietăți în zone exclusiviste, terenuri agricole, apartamente în Capitală și la munte, conturi doldora. Unii dețin firme prin interpuși, alții au soții sau copii implicați în afaceri cu armata, de la catering și mentenanță până la logistică sau IT.
Această „mafie verde-oliv” a transformat instituția apărării într-o mină personală de aur. În timp ce tinerii recruți fac foamea în unități și se întreabă de ce s-au înrolat, șefii lor își schimbă SUV-urile la fiecare doi ani.
Pensia medie a unui general depășește 20.000 de lei, în timp ce un subofițer activ abia trece de 4.000. Iar dacă îndrăznești să întrebi de ce, ți se răspunde cu cinism: „pentru responsabilitate și experiență”. Ce responsabilitate?
Cea de a semna contracte supraevaluate, de a aproba achiziții inutile sau de a închide ochii la jafurile din depozite? Într-un stat normal, asemenea oameni ar fi anchetați, nu decorați. În România, sunt avansați în grad și lăudați la televizor.
Moralul trupelor s-a prăbușit odată cu încrederea în conducere. Tot mai mulți militari tineri aleg să plece din sistem, scârbiți de umilință și incompetență.
Ei văd clar diferența dintre discursul patriotic de la vârf și realitatea din cazarmă. Cum să mai crezi în jurământul de credință, când vezi că cei care îți cer loialitate își fură propria instituție? Când vezi că „eroii” de la vârf își calculează solda în euro și pensia în mii de dolari, în timp ce tu numeri zilele până la leafă?
Întreaga structură militară e infestată de nepotism și servilism. În loc să fie promovați profesioniștii, sunt înaintați în grad cei care știu să se „alinieze politic”.
Ministerul Apărării a devenit o filială de partid, unde deciziile strategice se iau nu după criterii militare, ci după cine protejează pe cine. Iar rezultatul se vede: o armată fără moral, fără echipament, dar plină de colonei cu burta peste centură și de generali care n-au auzit niciodată un glonț șuierând.
România se laudă că e membră NATO, dar, în realitate, nu are o armată funcțională, ci o administrație militară de tip clientelar.
Fiecare achiziție este o oportunitate de furt, fiecare program de modernizare un pretext pentru comisioane, fiecare misiune externă o rampă de lansare pentru carierele „de birou”. Soldații sunt doar decor, masă de manevră pentru imagine.
În timp ce statele serioase investesc în pregătirea psihologică și tehnică a militarilor, România investește în diurne, protocoale și conferințe inutile.
În loc să modernizeze armamentul, Ministerul Apărării își cumpără SUV-uri noi. În loc să ridice moralul trupelor, ridică pensiile speciale. În loc să apere țara, își apără privilegiile.
Așa arată, în 2025, anatomia unei armate corupte: un corp plin de metastaze, în care generalii înoată în bani, iar soldații se zbat în mizerie. Nu e doar o problemă de imagine – e o problemă de securitate națională.
Căci o armată coruptă nu poate apăra o țară cinstită. Și, din păcate, România riscă să descopere asta prea târziu.
Capitolul III: „Când generalii devin profeți ai fricii: doctrina războiului total și panica din vârful armatei”.
Într-un tablou deja dominat de incompetență și corupție, declarațiile generalului Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Apărării, vin ca o confirmare brutală a haosului din vârful Armatei Române.
Propunerea sa ca toți cetățenii să dobândească „cunoștințe minime” privind folosirea armelor pentru apărarea familiei nu este doar o mostră de naivitate strategică, ci și un semnal că înalții comandanți resimt propria vulnerabilitate și încearcă să compenseze prin panică și retorică.
Ideea pare desprinsă din manualele ceaușiste de „război total” — doctrina mobilizării întregii populații în fața unui inamic imaginar — și nu din realitățile moderne ale unei armate care, în 2025, se confruntă cu deficiențe flagrante de personal, echipament și moral.
Declarația generalului Vlad seamănă mai mult cu un mesaj pentru public decât cu o strategie coerentă de apărare. Comparată cu propunerea fostului candidat John Ion Banu, care propunea înarmarea cetățenilor pentru a se apăra de invazii, se observă un pattern alarmant:
Armata Română se pregătește, aparent, pentru un război de gherilă, într-un context în care propriii militari sunt slab pregătiți și prost motivați.
Specialistul în securitate națională Iulian Fota remarcă însă o realitate pe care publicul o ignoră adesea: ideea nu e complet nouă, ci derivă din tradiția mobilizării civile, dar este prezentată publicului ca un concept radical, generând teamă. Aceasta este prima problemă: transformarea unei tradiții militare într-un spectacol de frică.
Sondajele recente întăresc această imagine dezastruoasă. Conform Avangarde (octombrie 2025), doar 35% dintre români cred că armata ar rezista 48 de ore în fața unui atac conform standardelor NATO, în timp ce aproape jumătate consideră că e complet incapabilă.
Reticența la reintroducerea serviciului militar obligatoriu, respins de 48% dintre respondenți, indică o ruptură între realitatea militară și percepția publică. În acest context, retorica generalului Vlad — „toată lumea să știe să tragă cu arma” — se transformă într-o formă de propagandă menită să acopere adevărata incapacitate a instituției de a asigura apărarea națională.
Ceea ce este și mai grav este că declarațiile nu se limitează la teoretic. Generalul Vlad afirmă că România ar putea ajuta Armata Republicii Moldova și chiar că nu exclude un atac direct al Rusiei, deși recunoaște că este improbabil.
Aceste afirmații, combinate cu discursul despre „război total”, creează o atmosferă de panică și frică colectivă. În loc să liniștească populația, șeful Statului Major sugerează că întreaga națiune ar trebui să fie pregătită să înfrunte invazii, de parcă Armata Română, instituție cheie a statului, nu ar fi capabilă să protejeze propria populație.
Aceasta este exact imaginea unei armate care proiectează vulnerabilitatea sa asupra cetățenilor, încercând să mascheze eșecul prin retorică alarmistă.
Propunerea de serviciu militar voluntar, cu instruire de patru luni și beneficiu financiar la final, reprezintă un alt exemplu de improvizație strategică. În teorie, ideea este atractivă: pregătirea unei părți a populației ar putea completa deficiențele Armatei.
În practică, lipsa de fonduri, de logistică și de interes politic transformă proiectul într-o promisiune goală. Este un mod elegant de a spune „nu avem soluții reale, dar să dăm impresia că suntem ocupați să pregătim poporul”.
Astfel, inițiativa voluntară devine un instrument de manipulare a opiniei publice, nu o soluție viabilă la criza structurală din armată.
Discursul generalului Vlad dezvăluie și un paradox: în timp ce armata este percepută ca un sector mai disciplinat și mai funcțional decât alte instituții publice, în realitate vulnerabilitățile sistemice sunt evidente.
Generalii proiectează o imagine de putere și omniprezență, dar aceasta este contrazisă de realitatea terenului: echipamente învechite, misiuni compromise, corupție și incompetență la nivel decizional.
Retorica despre „500.000 de oameni pregătiți de la 1 ianuarie” sună mai mult ca o fantezie propagandistică decât ca un plan strategic concret. Este discursul unei armate care vorbește despre arme și mobilizare, dar ignoră realitățile logistice și financiare.
În concluzie, declarațiile generalului Gheorghiță Vlad sunt un simptom al panicii și al improvizației ce domină vârful Armatei Române.
Prin readucerea în prim-plan a doctrinei „războiului întregului popor”, transformarea instruirii civile în propagandă și ignorarea realităților publice și militare, Armata Română se prezintă ca o instituție aflată sub presiune și incapabilă să ofere certitudini.
Românii, sceptici și resemnați, percep o instituție care vorbește despre protecție, dar în care generalii devin profeți ai fricii, iar strategia reală se pierde în hârtii, legi neaplicate și promisiuni utopice.
Acest capitol confirmă un adevăr dureros: nu doar că armata este subfinanțată și coruptă, dar panică și discursul propagandistic din vârf contribuie la degradarea imaginii sale și la prăbușirea moralului națiunii.
În România anului 2025, generalii nu mai inspiră încredere; ei cultivă frica, iar poporul plătește prețul acestei iresponsabilități.
Capitolul IV: „Mobilizarea haotică: cum Armata Română își testează propria incompetență”.
Exercițiul de mobilizare a rezerviștilor, denumit pompos MOBEX B-IF-25, a scos la iveală ceea ce toată lumea bănuia: Armata Română se zbate între imagine și realitate, între retorică și capacitate efectivă.
Convocarea a aproximativ 10.000 de rezerviști din București și Ilfov a scos în evidență lipsa cronică de coordonare, organizare și planificare.
Rezerviștii s-au trezit chemati de pe o zi pe alta, cu ordine incomplete sau trimise către adrese greșite, ceea ce a generat cozi, confuzie și frustrare. Mulți s-au prezentat la câmpuri goale, alții au așteptat ore întregi doar pentru a fi înregistrați cu pix și creion, în timp ce un număr mic de funcționari militari încercau să gestioneze sute de oameni simultan.
Această situație ridică o întrebare fundamentală: dacă așa arată mobilizarea în timp de pace, cum ar arăta ea într-o situație de criză reală?
În loc să fie un exercițiu de consolidare a pregătirii, MOBEX s-a transformat într-un test al incompetenței administrative, cu rezultate vizibile la fiecare pas.
Colonelul Mihai Bălțătescu, directorul exercițiului, a încercat să minimalizeze haosul: convocarea „din scurt” ar fi un element testat intenționat, pentru a vedea cât de rapid răspund rezerviștii la ordine urgente.
Doar că această explicație nu poate acoperi realitatea: oamenii stau la cozi interminabile, primesc informații contradictorii și sunt puși în situația de a improviza, exact ceea ce ar agrava orice situație reală de mobilizare militară.
Problemele nu se opresc aici. Ordinul de chemare trimis la adrese greșite, punctualitatea redusă și lipsa personalului de procesare reflectă un sistem birocratic care nu a învățat nimic din experiențele trecute.
Raportările publice despre cozi de câte două ore în fața unităților militare din Sibiu, unde sute de rezerviști așteptau pentru formalități minimale, sunt simbolice pentru întreaga structură a mobilizării: lipsă de planificare, suprasolicitarea resurselor și ignorarea realității de pe teren.
În loc să fie un exercițiu eficient, MOBEX s-a transformat într-un circ administrativ care ridică semne de întrebare asupra capacității Armatei Române de a reacționa în situații reale.
În paralel, sondajele arată o lipsă de încredere a populației: jumătate dintre români consideră că armata nu ar rezista 48 de ore în fața unui atac. Această percepție nu este nejustificată, având în vedere modul haotic în care sunt desfășurate exercițiile.
În loc să inspire încredere, Armata reușește doar să confirme suspiciunile publicului: o instituție care vorbește despre apărare și pregătire se dovedește, în practică, incapabilă să gestioneze propria mobilizare.
Reprezentanții MApN încearcă să salveze aparențele. Colonelul Corneliu Ștefan Pavel susține că scopul exercițiilor este tocmai identificarea problemelor și remedierea lor, iar sancțiunile pentru neprezentare sunt rare și aplicate doar atunci când absența nu poate fi justificată.
În realitate, aceste explicații sună ca niște scuze birocratice: identificarea problemelor nu justifică confuzia și haosul din teren, iar fiecare minut pierdut la coadă sau fiecare rezervist pierdut din cauza unui ordin greșit reflectă lipsa de profesionalism și pregătire.
Mai mult, exercițiul scoate la iveală o contradicție majoră între ambițiile declarative ale Armatei și realitatea logistică.
În timp ce șefii militari vorbesc despre instruirea a 500.000 de cetățeni, despre toți românii care trebuie să știe să tragă cu arma, exercițiile reale demonstrează că instituția nu poate gestiona nici măcar mobilizarea a 10.000 de rezerviști.
Cozile interminabile, ordinele trimise „din scurt” și greșelile de adresare arată că infrastructura și procedurile Armatei sunt învechite și nepregătite pentru orice scenariu serios.
Această situație evidențiază și un aspect cultural: discursul despre „toți cetățenii trebuie să fie pregătiți” și despre „război total” rămâne la nivel declarativ.
Realitatea arată că armata, deși vorbește despre pregătire generală și responsabilizare a populației, se confruntă cu dificultăți fundamentale în propria organizare.
În loc să fie un exemplu de disciplină și eficiență, MOBEX expune fragilitatea structurii militare și transformă orice mesaj de protecție într-un semnal de alarmă pentru populație.
În concluzie, MOBEX B-IF-25 nu doar că dezvăluie probleme operaționale și logistice ale Armatei Române, ci întărește percepția publică negativă asupra instituției.
Exercițiul, menit să testeze pregătirea și mobilizarea rezerviștilor, s-a transformat într-un avertisment clar: armata vorbește despre apărare și instruire, dar funcționează cu haos birocratic, improvizație și lipsă de coordonare.
În fața acestei realități, orice declarație despre capacitatea Armatei de a proteja populația devine discutabilă. Românii nu mai cred în siguranța oferită de o instituție care, în propriile exerciții, este incapabilă să gestioneze ordinea de chemare, cozi de oameni sau adrese greșite.
Mobilizarea haotică a rezerviștilor este dovada că, în România anului 2025, Armata încă mai învață să meargă pe propriile picioare, iar „războiul total” rămâne doar un exercițiu de imagine și propagandă, care nu garantează nicio protecție reală.
Concluzie generală: „Armata între retorică și realitate: România neprotejată în fața războiului și haosului”.
După analiza declarațiilor generalului Gheorghiță Vlad și a exercițiilor de mobilizare a rezerviștilor, devine clar că Armata Română trăiește într-o permanentă disonanță între ambițiile propagandistice și realitatea operațională.
Pe de o parte, conducerea militară vorbește despre instruirea întregii populații, despre pregătire generală și „război total”, ca și cum România ar fi pregătită să reziste unui atac direct al Rusiei.
Pe de altă parte, exercițiile practice, precum MOBEX B-IF-25, arată că instituția se confruntă cu haos birocratic, ordine greșite, cozi interminabile și improvizație constantă.
Această discrepanță generează două efecte evidente: mai întâi, erodează credibilitatea Armatei Române în ochii populației, care vede o instituție incapabilă să gestioneze propriile mobilizări și proceduri interne; apoi, întreține cultura fricii și a nesiguranței, în loc să întărească sentimentul de protecție și încredere în forțele armate.
Declarațiile generalilor, comparate cu realitatea exercițiilor, sugerează o retorică menită mai mult să impresioneze decât să informeze, transformând discursul despre apărare într-un spectacol de propagandă.
Mai grav, sondajele arată că românii sunt sceptici privind rezistența armatei și reticenți față de serviciul militar obligatoriu, iar haosul mobilizării confirmă aceste temeri. Orice promisiune despre „toți cetățenii care trebuie să știe să tragă” se lovește de incapacitatea de a organiza eficient, de a comunica corect și de a gestiona logistic chiar și câteva mii de rezerviști.
Concluzia este cruntă: Armata Română, în pofida declarațiilor grandioase și a proiectelor legislative ambițioase, rămâne o instituție vulnerabilă, cu pregătire precară și capacitate redusă de reacție rapidă. În fața amenințărilor reale, retorica nu înlocuiește competența, iar România riscă să fie prinsă nepregătită, între iluziile propagandei și haosul logistic al realității militare.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
